Care-i faza cu nostalgia? – „Muzici și faze” la Teatrul Excelsior

Astăzi, mai mult ca niciodată, dialogul dintre generații stârnește multe controverse, dă naștere unor teorii (de-a dreptul bizare unele dintre ele) și stă la baza multor cărți de literatură. Tema suscită și mai mult interes când avem în vedere copilăria (și adolescența) petrecute în comunism, asocierea regimului cu specificul unui regim totalitar complică analizele și îngreunează procesul de obiectivare. „Ce știi tu”, „pe vremea mea” și alte câteva expresii apar adesea în dialogurile dintre părinți și copii, dar când perioada de referință sunt anii ’70 ai secolului trecut, lor li se mai adaugă și altceva: o doză de ironie, adesea mușcătoare, venită din partea celor care astăzi sunt percepuți ca fiind prea bătrâni ca să mai înțeleagă schimbările sociale și/sau politice. Nostalgia însoțește procesul de evocare al perioadei, dar nu neapărat dintr-o dorință de reîntoarcere în acele vremuri sau, mai rău, pentru că oamenii și doresc revenirea comuniștilor la putere, ci pentru că perioada copilăriei este una idilică, perioada când suntem fericiți, protejați și apărați de adulții din jurul nostru. În România la ora actuală, se vorbește mult despre nostalgicii regimului comunist, despre cei care își doresc un nou Ceaușescu la putere, dar tind să cred că nu sunt atât de mulți pe cât par. Pe de altă parte, în ultimii ani au apărut multe cărți – ficțiune, nonficțiune, memorii, jurnale, studii literare etc. – care abordează tema copilăriei în România de după îndepărtarea monarhiei de la putere. Raportarea la toate aceste apariții editoriale trebuie să se facă în funcție de vârsta pe care o avea autorul în 1989 – anul Revoluției; obiectivitatea crește gradual odată cu vârsta, una este să scrii despre amintirile tale de pioner și să trăiești Revoluția la vârste (foarte) mici, când totul ți se pare frumos colorat; cu totul altceva este să povestești despre cât de greu era să stai la cozi uriașe, copil fiind, pentru un kg de brânză sau un litru de lapte, iar după aceea să mergi la școală.

credit foto Cosmin Kleiner

„Care-i faza?” era o expresie care făcea parte din jargonul adolescenților români în anii ’70-’80 ai secolului trecut. Stai să-ți povestesc o fază, faza e că… și încă alte câteva combinații de acest gen marcau întotdeauna dialogurile vii dintre adolescenți, când voiau să povestească despre un film, o muzică sau o întâmplare recentă. Dar faza este și sinonim pentru etapă și de aceea ea este des invocată în memoriile celor din generația X (cei născuți între 1961 și 1980); pentru aceștia fazele propriilor evoluții sunt însoțite adesea de… muzicile ascultate. Pentru că muzica, dintre toate artele, era cea mai accesibilă tuturor; cenzura funcționa din plin și limita drastic accesul la marile filme ale epocii și la alte forme de artă. Ceaiurile dansante și petrecerile adolescenților se puteau ține și într-un apartament de bloc construit „de comuniști”, chiar dacă spațiul avut la dispoziție era incredibil de mic. Conta să ai o „sculă” bună și casete sau benzi de magnetofon înregistrate cu muzica momentului. Despre aceste petreceri, despre schimburile de casete și benzi de magnetofon sau despre traficul cu casete se vorbește adesea în volumele de proză românești, dar dintre toate Muzici și faze de Ovidiu Verdeș e cea mai apropiată de realitatea acelor vremuri. Roman-cult, cum au catalogat criticii literari volumul, Muzici și faze a apărut în 2000, fiind premiat cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut. Cristian Ban a luat această carte și a adaptat-o pentru scenă, astfel încât Teatrul Excelsior se poate lăuda cu un nou spectacol intrat în repertoriul propriu din februarie 2026.

credit foto Cosmin Kleiner

Cristian Ban nu e la prima adaptare a unui roman pentru scenă, la Teatrul Metropolis încă se joacă Părinți, dramatizarea romanului omonim scris de Diana Bădică (cronica o puteți citi aici), iar ambele spectacole au o viziune scenică asemănătoare cu cea din MaMe, spectacol montat de Ban pentru Teatrul Dramatic Fani Tardini Galați (cronica o puteți citi aici). Evocările alternează cu recrearea momentelor importante povestite în volum, iar această alternanță se face la vedere, în cazul spectacolului de la Excelsior se aud inclusiv replici de genul „cine a scris textul pentru acest spectacol?”, o formă de autoironie utilizată eficient în economia spectacolului. Ban urmează firul logic al amintirilor lui Verdeș și selectează momentele esențiale pentru conturarea personajului Tinuț, dar și pentru obținerea unei imagini foarte aproape de adevăr în ceea ce privește epoca. Chiar dacă spectacolul se putea scurta cu cel puțin jumătate de oră și în ciuda câtorva scene, în care accentele de parodic fac notă discordantă și tind să ducă în derizoriu un întreg proces de creație, Muzici și faze rămâne în categoria spectacolelor bune, solide, iar Cristian Ban își adaugă la CV încă o montare cu care se poate mândri.

Momentele importante ale spectacolului sunt definite de muzici, cum altfel. Fiecare poartă amprenta unui „șlagăr”, unui hit care și astăzi figurează în topurile muzicale topuri ce nu pot fi asociate nostalgiei). Muzica care se asculta la petrecerile adolescenților și care însoțea fiecare prag de trecere dintr-o etapă în alta a vieții. Fazele acestea, marcate atât de sugestiv la nivel auditiv, erau etape importante pentru viitorul adult: intrarea la liceu, treapta a doua (care a apărut mai tărziu) și bacalaureatul – Tinuț este clasa a zecea – îl pregăteau pe adolescent pentru cariera profesională. Și Ovidiu Verdeș și Cristian Ban mențin focusul pe forța grupului, apartenența la acesta fiind în multe momente mult mai importantă decât performanța școlară. Ironia și autoironia contribuiau la sentimentul de apartenență, iar coeziunea grupului era mai ridicată pe măsură ce glumele se rafinau. Cele două mari vârste evocate în spectacol (în ordine inversă) – copilăria și adolescența – sunt asumate de aceeași actori, cărora le reușesc din plin adaptarea; una este să joci un copil de 12-13 ani, cu totul altceva să faci un rol credibil de adolescent dezorientat, dat peste cap de prima dragoste și cu totul altceva să joci rolul părinților acestora. Dar în spectacolul lui Ban mai există și privirea din exterior, a celui care povestește despre ce-a fost atunci și e foarte bine că a păstrat această privire în limitele unei relatări lipsită de orice urmă de critică. În România ultimilor ani, această privire înapoi vine la pachet cu generalizări pripite, ce atrag niște deformări greu de tolerat ale adevărului. Părinții lui Tinuț sunt medici, intelectuali, iar aparițiile lor în spectacol sunt construite în cheie parodică, dintr-o nevoie de a evidenția seturile de valori și așteptări ale fiecărei generații; pe alocuri, un pic prea multă parodie, care riscă să strice echilibrul întregului spectacol, dar e bine că nu sunt multe aceste apariții.

credit foto Cosmin Kleiner

Visul lui Tinuț? Să facă parte din gașca lui Bodi, să aibă un casetofon la care să poată asculta muzicile preferate ale generației lui, dar primește cadou din partea părinților un magenotofon (una din celebrele mărci ale acelor ani). Faptul că scenografia este reprezentată de o uriașă casetă fixează definitiv modul cum se raportează Tinuț la acele timpuri. Muzica îmbracă în sonorități specifice fiecare evocare/amintire și tot muzica este cea care protejează, păstrează aproape intacte amintirile. Așa se explică lipsa referințelor la regimul politic, în schimb sunt strecurate detalii cu privire la ce mărci de țigări se fumau pe atunci, cât de greu se puteau procura casetele și vinilurile, ce lux reprezenta posesia unei brichete (de argint, moștenire de familie), iar costumele personajelor sunt reprezentative pentru acei ani. Bodi este construit în contrast cu Tinuț și gașca lui de prieteni și mi-ar fi plăcut ca acest contrast să fie fructificat mai mult în favoarea spectacolului.

Dark Side of the Moon (Pink Floyd) și Led Zeppelin IV sunt cele două viniluri primite cadou de Tinuț. Două albume cult despre care nu trebuie să detailăm prea mult, dar dacă spunem că în acei ani era aproape imposibil să asculți această muzică la radio situația se schimbă radical. Pentru tinerii de astăzi, crescuți în era multimedia și a canalelor de radio și podcasturilor, bucuria iscată de posesia unor astfel de viniluri e aproape de neînțeles. În spectacol nu se insistă pe combinațiile pe care le făceau iubitorii de muzică ca să aibă aceste discuri în colecțiile lor private, iar scena cu magnetofonul în jurul căruia gravitează Tinuț devine sursă de nostalgii profunde pentru congenerii lui, adulții care se află în sală, ca spectatori. E aici, în această scenă o sursă de dezbateri și discuții cu privire la cât de importantă a fost muzica în anii ’70-’80 și de ce ea devine formă de protest social și politic, dar și formă de rezistență, ba uneori și mijloc de subzistență.

credit foto Cosmin Kleiner

Muzici și faze are o distribuție alcătuită din cei mai cunoscuți și în formă actori ai trupei Teatrului Excelsior. Revelația rămâne Matei Arvunescu, care face din Tinuț un personaj de referință; un actor care dovedește cu acest rol că a atins un prag al performanței profesionale, că poate construi din multe tușe un personaj credibil, atât la vârsta copilăriei, cât și la cea a adolescentului, două vârste foarte greu de alternat în același spectacol. Matei Arvunescu este Tinuț din cap până-n picioare, iar privirea lui din anumite scene spune mai mult decât o mie de cuvinte la un loc, semn că și-a înțeles perfect personajul.

Muzici și faze în regia lui Cristian Ban: un demers artistic curajos și asumat, care stârnește, răscolește și provoacă, în egală măsură. Trupa Teatrului Excelsior își dovedește din nou clasa: poți să faci un spectacol care să impresioneze și fără celebrele concesii de ordin comercial.