– Dacă vorbim așa o să crească iarba pe noi!

Și eu i-am arătat cu palma cât de înaltă o să se facă.

– Așa o să crească iarba pe noi.” (pag. 186)

Mi-am dorit să scriu despre „Așa să crească iarba pe noi”, cartea lui Augustin Cupșa ca și cum aș fi derulat un film înapoi, dacă se poate și pe repede-înapoi. Nu cred că mi-ar fi ieșit, așa că am renunțat la idee. Dar cumva, tot de la finalul cărții o să încep. Și, evident, n-o să vă povestesc nimic.

E greu să-ți iei propriile memorii în vizor și să te uiți în propria-ți viață ca și cum te-ai uita în cel mai adânc puț și să încerci să-ți oglindești chipul și gândurile în apele întunecate, dar limpezi. Lui Augustin Cupșa îi iese acest lucru, dar cu ce efort! Nu e o carte despre al cărei subiect să spui că e frumos, departe de orice frumusețe orice întâmplare relatată între coperți. Dar te trezești captiv în trama cărții, te trezești că ești umăr la umăr cu ei, băiețandrii plecați să-și cucerească viitorul într-un mod atât de atipic. Și cred că aici e cheia romanului – în faptul că tragismul și realismul se împletesc în ceva ce nu are nimic în comun cu melodrama.

Nu știu de ce, dar primele zeci de pagini citite mi-au adus aminte de „Regele alb” al lui Gyorgy Dragoman. Deși diferă ca tip de scriitură, în esența lor cele două romane au aceeași temă: maturizarea și ce-a contribuit în mod esențial la propria noastră maturizare. Exercițiul de aureflecție impus de Cupșa vine să ne vindece răni supurânde sau, de ce nu, să ne determine să mergem mai departe schimbând direcția și chiar drumul în propria noastră viață. Și în tot acest timp îi simțim aproape, deși nu le cerem ajutorul decât in extremis, pe ei, pe marii noștri tăcuți, pe părinții noștri, cei care-și știu menirea și care se abțin cu greu să ne împiedice să (le) repetăm greșelile.

Pentru celelalte lucruri nu-mi făceam griji, rămâneau și ele îngropate printre smârcurile din luncă cu rădăcinile tufelor și sălciilor, pentru că și dacă cineva ar fi luat fiecare bucățică din păpuriș la scotocit și fiecare fir de trestie la măsurat, bobocii de floare și ăia de pălămidă, bobii negri și clopoțeii mătrăgunelor, păsările prinse și scăpate la numărat, tot n-ar fi reușit să afle cum și-a furat-o Tuică. Și dacă ar fi împărțit ziua aia în ore și orele în minute și minutele în secunde și ar fi pus întrebări despre fiecare mișcare și fiecare moment și ar fi trecut socoteala lor într-un caiet, rând după rând, tot n-ar fi putut înțelege ce s-a întâmplat lângă baltă, pentru că și eu și Edi am fi ținut-o cu – nu. Iar mama, se pare, era hotărâtă să ne apere.” (pag. 192)

Pisică e martorul propriei vieți, e cel care reușește să se uite la toți cei care fac parte din viața lui ca și cum i-ar fi străini, și-i înstrăinează forțat. Pentru că maturizarea lui se face cu ajutorul experiențelor lor. El nu are nevoie să treacă prin toate etapele, sare peste etapa debutului vieții sexuale – primul act sexual (la care el este martor indirect) este povestit scenaristic, aproape că vizualizezi succesiunea de cadre, cu accent pe permutarea personajelor dintr-o parte în alta a „scenei”; dar momentul când fumează prima țigară – al doilea ritual de maturizare – este povestit cu o acuratețe rar întâlnită. Ce-i reușește de minune lui Augustin Cupșa în astfel de momente-cheie ale romanului este modul cum ascunde emoția în spatele unor acțiuni fragmentate și aparent banale, lipsite de importanță; e ca și cum ar tot încerca să mute centrul de atenție de pe personaj pe fundal, să mute atenția de la text la pretext, dar nu pentru a-l arunca în derizoriu pe el – personajul – ci pentru a lărgi cadrul, pentru a-l pune în context.

Le-am întins-o mânjilor și ei iarăși s-au făcut că se trag în spate, fără să se miște de fapt, doar au fornăit, de parcă chiar ar fi fost niște mânji într-un grajd, și eu aș fi întins mâna printre zăbrele să îi ating, și ei s-au vârât în întuneric ca să fie feriți. M-am uitat la scrumul încrețit din capătul țigării și am învârtit-o pe un fir de iarbă pe care se suia un croitor ruginiu, până a ieșit la iveală jarul roșu. I-am făcut ascuțit vârful ca la un creion și pe panglica de iarbă a rămas o gaură brună. Am tras din nou și fumul, iar a fost iute și uscat. Edi s-a așezat într-o rână. Culegea pietricelele de pe jos și le azvârlea aiurea printre bălării, încercând să țintească bara de sus a gardului și, când o nimerea, asta scotea un clinchet înfundat.” (pag. 98)

Edi, Tobă, frații Mânzu și Tomi sunt tovarăși de joacă, joaca de-a viața, o viață în care nu-și doresc să rămână, o vor schimbată și ruptă total de cea a familiilor lor. Evident că nu le reușește și că sunt cumva asistenți la propriile lor fatalități, dar asta nu-i împiedică să se creadă altfel, să se lupte cu viața, să-și asume riscuri, să se așeze împotriva curentului. Că le reușește sau nu să schimbe ceva o să aflați citind cartea.

Vântul venea ușor dinspre lac cu un miros de cuțit încins pe plită și în mijlocul lacului plutea soarele alb și turtit ca o gumă pe talpă. Unul dintre pescari a tras o înjurătură și-a început să se certe cu celălalt. M-am ridicat și m-am dus să văd dacă nu cumva Tomi era jos la baltă, dacă nu cumva la el se răstise pescarul. Poate ajunsese tăntălăul pe acolo și poate făcuse ceva rău sau poate pescarii se luaseră pur și simplu de el că așa i se întâmpla lui.

Tobă rămânea încă o dată repetent, așa cum rămăsese Edi cu trei ani înaintea lui, apoi vara se ducea, veneau ploile și frigul și zilele întunecate, și ei tot aici aveau să fie. Simțeam că mai era puțin, atât de puțin, și mă vedeam plecat în Italia. Edi avea buletin chiar de doi ani și un pic și plecase când nici nu se putea trece așa ușor. Ce-i drept, se întorsese cu o gleznă făcută praf, Larisa plecase și ea în Italia și o dăduse în bară, poate acolo urma să șutez și eu, dar frica, de care oricum aveam parte mai tot timpul, parcă nu mă mai ținea locului, de data asta mă trăgea înainte. Pricepeam destul de bine că, și dacă mi-aș fi dorit să fiu ca Tobă, și nu ca Edi, și să fug de belele, nu știu cum, nu mi-ar fi ieșit.” (pag. 101)

La lansarea cărții în cadrul Gaudeamus 2017, unul dintre vorbitori spunea că Augustin Cupșa s-a documentat aproape doi ani pentru a scrie cartea. Ei bine, chiar se vede toată această muncă! E absolut fascinant modul cum construiește în detaliu lumea bălților și smârcurilor din preajma Craiovei, o lume care ar fi putut fi oriunde altundeva, o lume în care păsările sunt la ele acasă și în care omul, odată intrat, va trebui să prindă și să înțeleagă ritmul vieții acestora. Pasărea devine un alter-ego al omului, veți descoperi surprinși cum fiecărui personaj îi corespunde o pasăre. Cine ar fi crezut că o asemenea asociere ar mai cuceri în zilele noastre? Încă o reușită pentru care Cupșa merită toate laudele!

Și pe la patru aveam deja câțiva mugurari cu gușile aprinse, doi sticleți pestriți, câțiva prundărași cu guler negru, scatii rotunjori și gălbiori și mai mulți cintezoi cafenii, cam stinși și ăștia de zăpușeală, unii de-abia mai bingăneau. Și Tomi Țiganu s-a apucat să-i stropească cu apă, s-au mai trezit și ei la viață, nu cred că a făcut rău, că, dacă îi mai lăsam un pic în soare, ne treeam că dădeau ochii peste cap, dar Tobă, când a văzut că Tomi face risipă cu apa, l-a îmbrâncit cu cotul.

– Mai ușor cu apa, țigane, că nu-i sfințită.” (pag. 122)

Scufundarea în mlaștină, zi după zi e scufundarea în propria noastră viață. Unii tindem să ne lăsăm purtați de val, alții ne luptăm cu noroaiele și cu capcanele întâlnite în adâncuri. Unii avem impresia că ne conducem singuri destinele, alții cred că ițele vieții sunt în mâinile altcuiva – divinitate sau om. Augustin Cupșa ne scufundă în propria noastră viață și ne determină să ne înfruntăm fricile și să ne dominăm pe noi ca și cum ne-am domina cel mai mare dușman. Căci, da, marele nostru dușman este chiar propria noastră frică de cunoaștere.

Am legat cu sfori două coțofene și le-am dat drumul în văzduh. Păsările se învârteau prin sineala tulbure a cerului ca niște pești în apă, dacă ai fi răsturnat cerul și pământul ai fi zis că pescuim, că am pus undițele pe mal și am coborât firele printre valurile care se frământau ici și colo, pe suprafața apei, chiar așa mi se părea că făceam, că stăteam pe fundul unui lac uriaș cu mâinile sub cap, și cerul întrezărit printre ramurile arinilor e oglinda lui amăgitoare. Și m-a apucat aceeași senzație că nu sunt acolo, ci în altă parte, că treaba aia nu era reală, și că nu făceam nimic din proprie inițiativă, mă fâțâiam de colo, colo, făceam, dregeam chestii și aveam impresia că le fac pentru că vreau să le fac, dar, ca în vis, altcineva trăgea sforile, și cel mai nasol era că și dacă m-ar fi lăsat lumea să pornesc eu ceva de capul meu, după atâta orbecăială, aș fi rămas descumpănit.” (pag. 136)

Câți dintre noi ne aducem aminte cu drag despre tot ceea ce a contribuit la propria noastră maturizare? Câți dintre noi mai suntem capabili să ne citim jurnalele adolescenței fără să simțim cel puțin jenă? Câți dintre noi recunoaștem că da, am avut cel puțin cinci momente în care ne-a fost rușine de noi înșine? Câți dintre noi suntem capabili să recunoaștem că am fost cel laș în cel puțin un moment al vieții noastre? Despre toate acestea este vorba în Așa să crească iarba pe noi”. Și mai este vorba despre prietenie, despre familie, despre ce este cu adevărat important pentru noi și unde ar trebui să căutăm valoarea. Și da, dacă n-o să vorbim despre tot ceea ce ne doare o să crească iarba uitării pe noi și pe viețile noastre.

1250797Așa să crească iarba pe noi” de Augustin Cupșa

Editura: Humanitas

Colecția: 821.135.1 – scriitori români contemporani

Coordonator colecție: Andreea Răsuceanu

Anul apariției: 2017

Nr. de pagini: 200

ISBN: 978-973-50-5896-8

Cartea este disponibilă pe Libris.ro sau pe site-ul editurii.

Share.

About Author

Avatar photo

Editor-coordonator Bookhub.ro. Câteva dintre pasiunile mele le găsiți reflectate în cele scrise aici. Muzica, teatrul și literatura își găsesc drumul, cum-necum, spre mintea, inima și sufletul meu. Am nevoie de frumusețea acestora reflectată în forme sonore, producții teatrale sau cărți foarte bune, astfel încât să (re)descoper oamenii așa cum sunt: frumoși.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura