„Butoiul cu pulbere. O istorie a Europei de sud-est”. O analiză

Maria-Janine Calic este profesor de istorie est și sud-est europeană la Universitatea Ludwig Maximilian din München, fiind specializată în istoria Balcanilor. Susține numeroase conferințe pe acest subiect și este comentator al afacerilor balcanice în presa germană. În 2019, publica cartea Südosteuropa. Weltgeschichte einer Region, tradusă în limba română în 2025 de Cora Radulian, sub titlul Butoiul cu pulbere. O istorie a Europei de sud-est, la Editura Litera, colecția Kronika.

Lucrarea este structurară în cinci mari părți, împărțite la rândul lor în subdiviziuni, urmărind cronologic evoluția Europei de sud-est de dinainte de 1500 până în prezentul scrierii cărții. Privirea propusă de istoric este una de longue durée, o analiză care să surprindă ansamblul schimbărilor din acest spațiu istoric și geografic de-a lungul a sute de ani, dat fiind că interesul autoarei nu este strict acela de a trece în revistă niște fapte istorice, ci de a surprinde metamorfozele unei lumi ale cărei granițe au fost mereu extrem de dinamice. Bibliografia volumului este impresionantă, autoarea dă dovadă de o cunoaștere poliglotă, folosind lucrări în engleză, germană, română, ș.a.m.d., ceea ce dovedește accesul pe care l-a avut la documente regionale, care i-au permis o apropiere hermeneutică de tema cercetării. În aceeași măsură, cartea Mariei-Janine Calic este bogată în reprezentări cartografice, surprinzând etapizat transformările spațiului balcanic, punând în evidență prizonierii geografiei, pentru a parafraza titlul unei lucrări a lui Tim Marshall. Premisa cărții, așa cum este formulată de istoric, se concentrează pe a arunca o nouă lumină asupra evoluției Europei de Sud-Est din perspectiva relațiilor transculturale și a istoriei globale […] În plus, lucrarea de față se vrea o contribuție la mai buna înțelegere a numeroaselor fațete ale globalizării în respectivele zone istorice. Accentul nu pică pe cercetarea spațiului balcanic izolat de restul Europei, nici pe excepționalismul acestei culturi, ci pe legăturile stabilite de-a lungul timpului cu Europa Centrală și de Vest, maniera în care s-a creat o punte culturală, economică, socială între cele două sfere. Schimburile de idei, de mărfuri, de obiceiuri devin punctul central al preocupărilor cercetării de față. Astfel, abordarea metodologică va ține de corelarea spațiilor istorice și nu de decuparea lor haotică, abracadabrantă. Astfel, întrebările cheie la care răspunde cartea sunt următoarele:

Cum s-au manifestat procesele transfrontaliere și globalizarea în sens mai strict în țările Europei de Sud-Est? Cine și ce a promovat integrarea și schimbul? Cum s-a încadrat regiunea în structurile economice mondiale și cum –a reflectat această integrare din punct de vedere politic și cultural? Și cât de puternice au fost forțele de inerție și cât de mare a fost numărul celor care s-au sustras de la includerea în rețeaua din ce în ce mai cuprinzătoare de conexiuni?

De asemenea, carte ridică două probleme structurale și conceptuale, în aceeași măsură. Prima dintre ele se referă la criteriile stabilirii statelor care aparțin Europei de Sud-Est. Se pot include atât teritoriile aflate sub influența bizantino-otomană, cât și cele sub influență habsburgică sau, dimpotrivă, Europa de Sud-Est este formată exclusiv din teritoriile de influență orientală? De-a lungul timpului, limitele au fost trasate mai degrabă subiectiv de istorici, însă autoarea conchide că în Europa de Sud-Est trebuie incluse acele regiuni istorice care au făcut parte în secolul XX din Iugoslavia, Bulgaria, România, Albania și Grecia, ele fiind și cele analizate în cuprinsul cercetării. Pe de altă parte, felul în care sunt folosite conceptele de Europa de Sud-Est și Balcani, echivalență, sinonimie sau substituție? În mentalul colectiv, de mult timp deja, conceptul de Balcani și derivatele sale pot avea o tentă peiorativă, fiind un spațiu asociat mai degrabă cu influența negativă otomană. Pentru a evita stereotipia negativă, mai ales locuitorii acestor regiuni, state evită să vorbească despre ei ca aparținând Balcanilor. Însă autoarea susține că în cuprinsul cărții de față a folosit cele două concepte în relație de sinonimie, deși există tendința de a denumi Balcani mai degrabă partea unde se resimt mai puternic influențele otomane.

La baza cercetării, se regăsesc și patru obiective clar definite, ilustrând, de fapt, arhitectura cărții. Astfel, acestea sunt stabilite: primul obiectiv – evenimentele, procesele și experiențele trebuie categorisite în funcție de contextele globale. Încă din Evul Mediu, mai precis secolul al XV-lea, creștinii depindeau considerabil unii de ceilalți în luptele împotriva expansiunii otomane. Mercantilismul mediteraneean era un susținător de bază al acestor acțiuni. Al doilea obiectiv – să reconstituim concret relațiile globale și interacțiunile spațial-temporale. În principiu, accentul pică pe importanța schimbului de idei, fie pe cale științifică, fie prin intermediul migratorilor, pelerinilor. Totodată, dincolo de bunurile și ideile de valoare, încep să circule și bolile, epidemiile, unele dintre ele decimând întreaga Europă. Al treilea obiectiv se concentrează pe a găsi răspunsuri la întrebări precum ce loc a ocupat Europa de Sud-Est din punct de vedere politic, economic și cultural în relațiile globale în curs de cristalizare, dar și de ce nu au putut fi depășite nici măcar până în prezent disparitățile socioeconomice? În mod evident, s-a căutat și se caută definirea unei identități a Balcanilor în rândul statelor considerate evoluate, fiind necesară identificarea locului ocupat de aceștia în rândul lumii. Altfel spus necesitatea escaladării geografice pentru integrarea istorică. Ritmul dezvoltării decalate este o altă chestiune care preocupă istoricii până astăzi. Vina a fost mereu găsită în existența unei sfere de influență otomană, cu toate implicațiile sale. Să fie, oare, acesta unicul motiv? Al patrulea obiectiv aduce în atenție problematica globalizării și felul în care aceasta s-a construit la nivel ideatic și discursiv pentru a deveni o realitate politică, economică, culturală. De fapt, aceasta este și perspectiva din care a fost scrisă cartea, una global-istorică, dar nu redusă exclusiv la nivelul politic al relațiilor internaționale. Pornind de la macroistorie, autoarea inserează și subcapitole de microistorie, secvențe de viață cotidiană, aspecte de civilizație, creând un tablou cât mai fidel și realist a unei lumi a cărei istorie încă provoacă profund interesul.

În cursul secolului al XIX-lea, pentru sud-estul Europei începe să fie folosit și conceptul de Balcani, realitate care coincide cu interesul arătat de intelectualii romantismului față de acest spațiu considerat exotic, o sursă inepuizabilă de folclor și mitizare. De la începuturile Evului Mediu, popoarele balcanice au cunoscut o simbioză istorică, geografică și culturală, chiar dacă relațiile interregionale nu au fost întotdeauna unele pașnice. La început, granițele sunt inconsistente, motiv pentru care croații, sârbii, bulgarii, grecii, românii și albanezii nu au fost unități transistorice constante, ci la început doar grupări de culturi similare, care abia în decursul mai multor secole […] și-au creat progresiv identitatea actuală. Acesta este punctul de pornire pentru o înțelegere istorică justă. Paradigma modernă și contemporană nu pot fi aplicate începutului istoriei din Balcani. Separarea prin granițe este o realitate istorică mai târzie. În aceeași măsură, este esențială integrarea autorității statale și religioase din zonă. Astfel, după 476, dar mai corect apreciat după secolul al VI-lea, Imperiul Roman de Răsărit, Imperiul Bizantin, marcat de influența greacă și creștină, prin figura împăratului devine autoritatea supremă. Constantinopolul devenise, ca urmare a numărului de locuitori, a poziției geografice și a măreției sale simbolul civilizației creștine. Pe de altă parte, episcopul Constantinopolului devine un purtător al autorității religioase, ajungând perioade lungi de timp în conflict cu împăratul. Împărații bizantini revendicau legitimitatea stăpânirii întregii Europei de Sud-Est, considerându-l propriu teritoriu din punct de vedere, cultural, religios, istoric. Astfel, se construiește etapizat sistemul patronajului de putere.

Împărații bizantini s-au străduit să aducă noile structuri statale sub influența lor. Ei i-au copleșit pe prinți cu daruri sau și-au adus la putere propriii pretendenți. Pentru a-și dovedi loialitatea, liderii regionali erau obligați să meargă cu regularitate la Constantinopol, să prezinte în fața împăratului proskinesis, un gest solemn de supunere, și să se oblige să-și ajute suveranul din punct de vedere militar.

Întărirea acestor raporturi de putere se realiza și prin legături matrimoniale încheiat, de obicei, între familiile domnitoare bizantine și familiile influente din spațiul înconjurător. În aceeași măsură, se stabilesc limpede raporturile feudale bazate pe reglementări juridice diferite de la o regiune la alta. De asemenea, se pot identifica influențele latine și bizantine în plan cultural, mai ales în filosofie, literatură, știință, ideile renascentiste pătrunzând mai greu și mai târziu în aceste spații, circulând de la vest, dinspre Ungaria, Transilvania, Croația, Dalmația. Chiar dacă între est și vest diferențele deveneau vizibile, ceea ce îi unea rămânea raportarea la trecerea timpului, dar și scopul final al vieții.

Oamenii din Vest și din Est și-au imaginat curgerea timpului ca pe o istorie liniară a mântuirii, care a început cu Creația și se îndreaptă spre întoarcerea lui Hristos, așteaptă în viitorul apropiat.

Anul 1453 a fost decisiv pentru întreaga civilizație europeană, iar Europa de Vest a suferit un șoc. Picase Constantinopolul, Imperiul Otoman amenința cu o expansiune fără precedent. Europa de Sud-Est aștepta să întâmpine realitatea locală. Otomanii au încercat să îi fidelizeze pe creștinii balcanici fie prin legături familiale durabile, de pildă la începutul perioadei expansioniste, mai mulți sultani au luat în căsătorie fiicele unor cârmuitori creștini, fie prin acordarea de timaruri, adică pământurile care rămâneau în posesia sultanului, dar de pe care timarioții puteau să extragă venituri din exploatare. După 1500, însă, ceea ce avea să se schimbe radical era raportarea sultanilor la conceptul de imperiu, astfel, Imperiu Otoman se transforma dintr-o putere europeană într-una mondială. Axa puterii se schimba. Tendințele expansioniste încep să se manifeste către centrul Europei. În 1521 cucereau Belgradul, în 1522 Rodosul, iar în 1526 învingeau Ungaria la Mohács. Devenind un imperiu din ce în ce mai întins, depășind cu mult Balcanii, ci ajungând până în Marea Mediterană, Marea Roșie, Iran, Maroc, există preocuparea despre cum reușea să le țină laolaltă. Dincolo de autoritatea militară, sultanii foloseau sprijinul propriilor guvernatori, dar și pe cel al elitelor locale, se adaptau varietății, atâta timp cât totul era sub propriul lor control.

Imperiul tolera așadar în plan regional conducători, situații juridice și medii foarte diferite, dând expresia unei dominații structurate ierarhic, care era configurată în funcție de considerentele pragmatice.

Însă, începând cu 1683, odată cu înfrângerea Imperiului Otoman sub zidurile Vienei, otomanii și-au început nedorita retragere din Europa Centrală. Sultanii aveau să mai rămână la putere încă două secole și jumătate, dar niciodată nemaiputând atinge gloria de altădată. Începea să se schimbe iarăși raportul de forțe în zonă, Imperiul Habsburgic și cel Rus începeau să se întindă înspre Europa de Sud-Est. Rușii se foloseau de principiul religios pentru a stăpâni asupra statelor balcanice, transformându-se în putere protectoare. Sub Petru cel Mare, creștinii balcanicii au considerat a fi momentul oportun pentru a cere mai multe drepturi, văzându-l ca pe un potențial eliberator. De asemenea, țarul a fost un factor al modernizării în regiune, începând procesul unor schimbări de multe ori contestate și neînțelese. Cu toate acestea, spre finalul secolului al XVIII-lea, cu toate greutățile și schimbările, Europa de Sud-Est simțea o transformare a atmosferei intelectuale, începeau să pătrundă ideile iluministe. Noile idei s-au articulat mai întâi la maghiari, români, greci, croați, sloveni și sârbi. Acestea erodau vechile structuri de putere, declanșând încet schimbări semnificative. Oamenii încep să se raporteze diferit la ierarhia socială, la cunoaștere, apare, inclusiv în Balcani, tendința contestării. Ideile circulau și luau cu avânt întreaga Europă. Popoarele și statele pătrundeau în secolul revoluțiilor globale, lungul sfârșit de secol XVIII și secolul al XIX-lea. Evenimentul care dădeau tonul răsturnărilor politice și vechii ordini avea să fie Revoluția Franceză din 1789, despre care istoricul susține că niciun alt eveniment nu a influențat atât de puternic Europa de Sud-Est modernă ca Revoluția Franceză. Se înfiripă ideea de libertate, de drepturi, dar și mugurii naționalismului timpuriu. Apar conceptele de autodeterminare națională, cosmopolitism, patriotism, chiar dacă unele dintre ele destul de timid. Odată cu dezintegrarea și slăbirea stăpânirii otomane, popoarele balcanice încep să conștientizeze importanța statalității ca un element puternic identitar. Astfel i-au naștere revoltele împotriva asupririi otomane, aplicate asemenea jocului de domino. În acest context, se ivește întrebarea legitimă: ce avea să se întâmple pe viitor cu Balcanii dacă Imperiul Otoman ieșea din joc ca factor ordonator? Istoria va dovedi că se va păși pe drumul statului național. În fața noii realități ideatice, politice și sociale, religia își pierde din importanța cristalizării statale, oamenii aspirând spre un alt soi de religie, și anume naționalismul. Națiunea apare ca un concept hibrid, greu de definit prin sine, dar care capătă contur sub forma unei entități istorice capabile de evoluție în timp, iar uneori chiar construcții politice și ideologice, iar naționalismul se reliefează ca o consecință logică a Iluminismului și a liberalismului. Se naște și naționalismul cultural ale cărui obiective centrale erau libertatea și unitatea. Odată cu obținerea independenței statale, Balcanii se metamorfozau complet. Conștiința națională, lingvistică, istorică joacă un rol determinant, ducând la accelerarea ritmului istoric și la conflicte deschise interregionale.

Deja la începutul secolului al XX-lea, mai cu seamă după Războaiele Balcanice, tipurile de naționalism crescuseră incontrolabil. Naționalismul etnic, cel transfrontalier nasc tensiuni hrănite de noile ideologii. Acestea din urmă se aflau de multe ori în contradicție cu politica externă. În acest fel, se naște și iredentismul. Naționalismul de stat devenise tot mai agresiv și nemilos față de vecinii săi. Toate acestea culminând cu izbucnirea și desfășurarea Primului Război Mondial, dar și nemulțumirile stârnite de Sistemul Versailles, cel care dă naștere statelor revizioniste.

Prin Tratatul de la Trianon din 1920, Ungaria și-a pierdut peste 70% din teritoriu și 63% din populație în favoarea Cehoslovaciei, Iugoslaviei și României. Peste 3,2 milioane de maghiar au devenit minorități în statele vecine. În climatul înfierbântat al perioadei interbelice, Trianonul a devenit simbolul unei păci umilitoare.

Pe fondul nemulțumirilor sociale, economice, politice, statele europene vor gira mișcările politice extremiste, care vor duce la eșecul Ligii Națiunilor și al tuturor alianțelor internaționale și regionale. Debutul celui de-al Doilea Război Mondial va releva toate tensiunile și schimbările ireversibile ale hărții Europei de Sud-Est. Iugoslavia dispărea complet de pe hartă în 1941, România era ciuntită teritorial între statele vecine, Grecia dezmembrată, iar 1945 nu aducea vești remarcabile. Sferele de influență se stabilesc cu repeziciune, Europa de Sud-Est intra sub vasta umbrelă a Moscovei. De aici înainte, fiecare era pe cont propriu, dar toate sub stricta autoritate a Uniunii Sovietice. Ritmul de dezvoltare și globalizare a fost diferit, raportarea la teroare, asemenea. În perioada post-1989, Europa de Sud-Est și restul lumii au găsit, din fericire, noi căi de comunicare. Rănile celei aproape o jumătate de secol de totalitarism nu erau nici pe departe vindecate, amprentele încă sunt vizibile. Fostele state comuniste s-au grăbit să adere la organismele internaționale, valul aderării la Uniunea Europeană din 2004 spune totul. Fiecare stat din această regiune se chinuie să mențină ritmul, ceea ce înseamnă că țările din Balcani nu trebuie să rămână pentru totdeauna în categoria europeană a săracilor, ci că au capacitatea de a face ceva pentru a ieși din situația lor dificilă. Și arată că interesele și configurațiile politice se pot schimba radical în cursul procesului istoric.

Cercetarea istoricului Marie-Janine Calic aduce în atenție o lume aflată mereu la confluența marilor curente de gândire, o lume situată între Orient și Occident. Minuțios scrisă, amplu documentată, cartea Butoiul cu pulbere. O istorie a Europei de Sud-Est reprezintă un excelent tablou al îmbinării macroistoriei și microistoriei Balcanilor.

Butoiul cu pulbere. O istorie a Europei de Sud-Est de Marie-Janine Calic