„Bursa de cititor Nemira” și „Școala Altfel” la Școala Gimnazială Adrian Păunescu
Puțini știu că eu în public sunt spontană, rareori citesc și încă și de mai puține ori sunt capabilă să repet identic o frază. Nu știu dacă e bine cum fac, dar ce știu e că măcar nu mă plictisesc. Și, îmi place să cred asta, nici cei cu care interacționez. A nu se înțelege că atunci când am de mers la o conferință mizez exclusiv pe spontaneitate sau că merg pe ideea „lasă că improvizez”. Nu, de fapt, în spatele acestei „prezențe de spirit” se ascunde o structură de la care încerc să nu mă abat, pentru că îmi propun un scop pe care încerc să-l ating cu ajutorul dialogului și în baza informațiilor pe care le primesc de la cei care se află în fața mea. Asta înseamnă că în tot timpul acela eu nu aud nimic altceva decât ce vine din sală, uit de foame, sete și dureri de cap și-mi consum și ultimul strop de energie la nevoie (se întâmplă să am de-a face și cu persoane mai inerte pe care trebuie să le „aduc în joc” și atunci consum ceva resurse de energie).
Stabilisem activitatea de astăzi încă de prin ianuarie. Cei de la Nemira m-au întrebat dacă vreau, pentru că cei de la Școala Gimnazială Adrian Păunescu m-au solicitat pe mine, în mod special. Habar n-am ce-a stat în spatele cererii lor, dar tot ce sper e ca astăzi să nu-i fi dezamăgit. Întâlnirea a fost ca un fel de continuare firească a proiectului Bursa de cititor Nemira, proiect la care Bookhub.ro a fost partener și care s-a soldat cu niște rezultate foarte frumoase. E mai mult decât îmbucurător să vezi că un proiect din care ai făcut parte încă de la debut are o continuare neașteptată și la ceva timp de la finalizare. Bursa de cititor Nemira va mai avea și alte ediții și m-aș bucura să aud că parte din copiii cu care am interacționat în toate întâlnirile pe care le-am avut în cadrul acestui proiect sunt pe cale să devină cu adevărat cititori pasionați.
Azi a fost cu totul altfel decât la întâlnirile anterioare. Nu știam nici măcar câți copii voi avea în fața mea. Așa că am întrebat înainte de a începe și mi s-a spus că vor fi din trei clase: una de a V-a, una de a VI-a și una de a VIII-a. Și am mai aflat că voi avea în sală trei copiii care au participat la concursul Bursa de cititor Nemira. Și atunci mi-am zis că de la asta o să plec: cum au perceput ei experiența de a scrie un eseu despre ce înseamnă lectura/cititul pentru ei. Și așa am și făcut, numai că… am avut în sală și copii care se jucau pe telefon și copii care, într-o primă fază, erau oarecum detașați/plictisiți. Așa că m-am văzut nevoită să-mi pun la bătaie parte din resursele mele metodice. Pe cei care se jucau pe telefon i-am pus la treabă: primisem ieri de la Nemira un cufăr de mici dimensiuni care avea în el mai multe cuvinte și cifre; i-am pus să se joace cu cuvintele și cifrele până iese cel puțin un mesaj inteligibil. A fost foarte spontană reacția sălii: un cor de râsete care arăta clar neîncrederea în reușita lor. Dar ei nu s-au lăsat descurajați și s-au pus pe treabă.
Bun, una dintre probleme fusese rezolvată; dar ce mă fac cu plictisiții din fundul sălii? Și mi-am adus aminte cum eu în clasa a VIII-a puneam pariuri cu colegii plecând de la cât de repede citim o carte. Am peluat ideea unuia dintre participanții la concursul Nemira, care mi-a spus că el citește o carte pe săptămână (dar nu una subțire) și am ajuns să le povestesc cum am câștigat eu o carte și un pix pariind pe faptul că o să citesc în două zile „Vicontele de Bragelonne” scrisă de Alexandre Dumas. Din clipa aceea i-am avut pe toți în joc, e drept, unii mai gălăgioși, alții mai timizi, dar aproape toți au vrut să se facă auziți.
Am discutat cu ei despre lecturile favorite, despre cum își aleg lecturile; i-am întrebat dacă știu ce înseamnă o fișă de lectură și i-am făcut să înțeleagă la ce le-ar folosi un astfel de intrument; i-am întrebat care e cea mai apropiată librărie de casa lor (și chiar mi-au spus câteva!!!), am aflat că citesc atât în limba română, cât și în limba engleză, atât în format clasic (pe suport de hârtie), cât și în format electronic (pe tabletă sau kindle). Evident că nu părinții sunt cei care le sugerează lecturile (n.m.: aș lucra un pic și cu părinții – nu orice lectură este potrivită vârstei, nu orice carte poate fi înțeleasă corect din punctul de vedere al mesajului, nu orice lectură lasă amintiri plăcute unui copil), ci prietenii. Și atunci am vrut să aflu de unde își iau recomandările și ce fac atunci când nu le place ce carte le-a fost recomandată. Și așa am ajuns să le prezint câteva din cărțile scoase la Nemi – editura din cadrul Grupului Editorial Nemira destinată literaturii pentru copii – și să le prezint la propriu ce informații găsesc pe coperta I sau IV, unde să se uite în interior dacă vor să afle mai multe date despre carte etc.
La fel ca și elevii cu care am interacționat la celelalte dezbateri, și cei de astăzi își aleg cărțile în proporție de 90% după ilustrația copertei I. Ceea ce obligă și mai mult editurile să le facă atractive și pe gustul lor. Și din cele șapte-opt cărți aduse cu mine azi s-au oprit doar la două. Recunosc că ambele sunt frumoase și cu imagini sugestive.
Au fost multe subiecte puse în discuție, n-am cum să redau aici tot, dar știu că Jules Verne, Harry Potter, Thomas Sawyer și încă alți câțiva sunt printre preferații lor. Ceea ce nu poate decât să mă bucure: cărțile copilăriei noastre nu sunt încă prea vechi, iar lecturile contemporane sunt alese pe sprânceană.
Ana Raluca Văleanu, profesoară de limba română, Anca Vasilescu, profesoară de limba engleză ne-au fost gazde pimitoare, la fel și doamna Camelia Ionescu, profesoară de matematică care a ținut să participe la activitate și să ne și spună la final ce i-a plăcut foarte mult.
Pentru mine finalul a fost memorabil: nu puteam pleca acasă fără să fac un selfie! 🙂 Să vă povestesc și cum am ajuns eu să fac un selfi! Am rămas la final eu, Ana Androne (din partea Editurii Nemira – îți mulțumesc mult, Ana, pentru toată colaborarea și pentru toată discreția de care dai dovadă de fiecare dată când ne revedem!), cele trei doamne profesoare și schimbam impresii. Și văd că apare una dintre elevele pe care le-am avut în sală și care a ținut să mă întrebe când am început eu să citesc! Recunosc că n-am mai primit întrebarea asta niciodată până azi! Și m-am pomenit povestindu-i pe repede-înainte cum am ajuns eu „cititor profesionist” – am început la șapte ani pentru ca în liceu să ajung să citesc și câte zece cărți pe săptămână (nu vă imaginați că și fără pauze între săptămâni!), iar faptul că am făcut o facultate cu profil umanist a contribuit foarte mult la cultivarea acestei pasiuni. Și pentru că i-a plăcut răspunsul mi-a cerut voie să facă o poză cu mine, care, evident, nu putea fi decât selfie! Cezara Mardare este numele elevei și îi mulțumesc că mi-a dovedit că am avut astăzi în sală copii receptivi și dornici de lecturi captivante.
Am plecat acasă cu corzile vocale solicitate la maxim, dar cu un zâmbet larg și cu senzația aceea că preț de o oră și ceva chiar am făcut ceva util pentru ei, cei care mi-au fost astăzi interlocutori savuroși. Le mulțumesc și abia aștept să mă reîntâlnesc cu ei!
