Brutăria cu povești

Cât timp mai poți dansa după ce muzica s-a oprit? este o întrebare care, făcând modificările necesare, se recontextualizează ușor. Cât timp te gândești la o carte după ce lectura s-a încheiat? Cât timp te gândești la gustul unei prăjituri, după ce a dispărut din farfurie și ultima bucată? Aș zice că, pentru Sofie Eichner, obișnuită, ca prim-balerină, cu marea scenă, muzica vieții nu s-a oprit, a căpătat însă altă culoare, altă tonalitate, alt ritm. Sofie este o norocoasă, deși nu-și dă seama de asta.

Roman inegal ca structură, prea grăbit spre final, la un moment dat parcă prea sentimental, Brutăria cu povești mizează pe o filosofie comună a armoniei cu sine și pe conturarea unor personaje neobișnuite. Balerina Sofia trăiește o adevărată metamorfoză, izbutind să transforme un eșec profesional și personal într-un moment de semnificativă reinventare. Florian, soțul Sofiei, artist și el, încearcă să-și salveze căsătoria și, pentru asta, este dispus să învețe să facă pâine. Brutarul Giacomo Botura e un excentric. Elsa, bătrâna angajată a brutăriei, ascunde o poveste dramatică, pe care o împarte cu Giacomo. Până și Anouk, nepoata Sofiei, este un copil neobișnuit care, odată întrată în rolul Fecioarei Maria, refuză să se întoarcă la adevărata identitate. Toate personajele au o tușă de extravaganță care le ține vii, păstrându-le interesante pentru cititor.

Profesia cere dedicare totală. Este și cazul artiștilor, și al brutarilor. Când nu mai poate dansa din pricina unei accidentări, Sofie Eichner este nevoită să se angajeze în altă parte pentru a primi indemnizația de șomaj. Carierea ei pare încheiată. I se oferă în teatru posturi derizorii, pe care le consideră a fi sub condiția ei de mare glorie a scenei. Statul acasă nici nu e luat în discuție, din rațiuni care țin de cultura locului, de mentalitate. Sofie încearcă să găsească o soluție provizorie, dorind să se angajeze temporar în altă parte, doar pentru a putea obține un venit minim de la serviciul de asistență socială. Când la brutăria din sat apare un anunț de angajare, Sofie crede că se poate descurca pentru câteva zile în atelierul de pâine, mai ales că brutarul Giacomo Botura este dispus să o învețe noțiunile de bază. Sofie nu are de ales, fiindcă nu știe și nici nu vrea să facă altceva în afara dansului, la care speră, irațional, că se poate întoarce.

Brutarul Giacomo este un vrăjitor. Fire empatică, înțelege diverse probleme și încearcă, discret și dezinteresat, să ofere ajutor. El știe câte o poveste pentru fiecare pâine lăsată la dospit. Observând că mișcările brutarului seamănă cu un dans, Sofie se apropie mai ușor de omul a cărui misiune pare a fi să o treacă pe ea dincolo de pragul depresiei, în zona de regăsire a sensului vieții. Afacerea este aproape falimentară, însă oamenii din sat au nevoie de pâine – nu orice fel de pâine, o pâine (aproape) vindecătoare. Iar Giacomo are nevoie de preocuparea lui zilnică, de propriul ritual.

Giacomo se trezește înainte de răsăritul soarelui și intră în atelierul modest ca într-o catedrală. Alegerea făinii se face în funcție de anumite criterii. Giacomo este deținătorul a tot felul de secrete care țin de acest meșteșug. Doar că brutarul calabrez are și secrete inavuabile.

Spre final, romanul ia o turnură neașteptată. Așteptările cititorului sunt contrazise, ceea ce nu este neapărat rău. E ca în viață: ce iese din cuptor nu are neapărat gust bun de pâine bine coaptă. Unele aluaturi nu cresc suficient sau au coaja prea arsă.

N-aș zice că Brutăria cu povești este o carte pentru copii, chiar dimpotrivă, căci „poveștile” sunt experiențe-limită. Învederat, Carsten Henn scrie o proză neobișnuită, care, fără să fie total lipsită de profunzime, nu reușește întotdeauna să evite clișeele, acele comode scurtături ale gândirii. Unele pagini sunt totuși interesante – preferatele mele se referă la ritualul de coacere a pâinii. Pentru fiecare locuitor al ținutului Giacomo pregătește o anumită pâine. Când rămân pâini nevândute, în brutărie e mare tristețe.

Las mai jos câteva fragmente:

„Cât timp mai poți dansa după ce muzica s-a oprit?

Aceasta este întrebarea la care se gândea o persoană anume aflată în sala de spectacole a filarmonicii oraşului. Sala era o veritabilă casetă de bijuterii, încărcată de aur și de ornamente, plină de stucaturi și de chenare. Totul părea să spună că în locul acesta timpul nu juca niciun rol, fiindu-i indiferent ce an este, ce lună, ce zi.

Dar timpul trecea, și asta era o parte a problemei.

Sofie Eichner se afla pe rândul 5, locul 34. Deşi era un fotoliu tapițat, ea avea impresia că se prăbuşeşte într-un abis fără fund. În filme vedeai uneori oameni căzând pe spate – și mereu cu încetinitorul – într-un pat alb şi moale de puf. Așa se simțea și ea în momentul acela: căzând pe spate, cu încetinitorul, doar patul moale de puf lipsea.” (pp. 9-10)

„— Ah, inima. Dădu din mână și vorbi cu gura plină. Eu cred că ne naștem toți cu o inimă bună. Însă la majoritatea dintre noi cineva o strică foarte de timpuriu. Ştii, inimile pot învăța să bată corect numai când alte inimi bat pentru ele.

Giacomo tăcu brusc.

— Din păcate, așa stau lucrurile, mai spuse, pe urmă ieși la aer, fără să mai adauge nimic. Sofie nu îndrăzni să se ducă după el și să întrebe dacă astăzi avea de gând să-i spună secretul lui.” (p. 143)

„Întrebată care era cel mai bun dansator întâlnit vreodată, Sofie îl numea mereu pe tatăl ei. Deși nimeni nu văzuse vreodată în el un dansator, el însuși cel mai puțin dintre toți, pentru că era un bărbat supraponderal cu o constituție robustă. Dar când se auzea muzică de la radio, se lepăda de orice grijă, asemenea unui cal care își leapădă harnaşamentul greoi, și dansa. Nu vals, nu balet cu piruete și salturi. Dansa când spăla vasele, când toca ceapă, când amesteca în tigaie. Fiecare mişcare se transforma în dans. Sofie nu îndrăznise niciodată să-i vorbească în astfel de momente, chiar dacă stătea la masă înfometată, așteptând cu nerăbdare porția de cartofi prăjiți. Aceste momente îi aparţineau numai și numai minunatului ei tată.” (p. 143)

„Nu-i plăcea să sadă acolo, pentru că locul acela era destinat aluatului, dar nu voia să răspundă stând în picioare. Voia să stea lângă Sofie, complet relaxat, aşa cum fac prietenii când stau de vorbă. Abia după ce inspiră adânc și expiră de câteva ori reuşi să ia cuvântul.

— Îmi pare rău. Dar îmi vine foarte greu să vorbesc despre asta. Știi, este ceva foarte, foarte personal.

— Știu, dar și treaba asta dintre noi tot ceva personal este, nu? Noi doi suntem mult mai mult decât simpli colegi de muncă, suntem prieteni. Cel puțin eu așa am crezut…

— Suntem!

— Atunci povesteşte-mi. Și nu te grăbi.

Giacomo trebui să mai tragă adânc aer în piept de câteva ori înainte să se simtă pregătit. Toată treaba i se părea jenantă. Dacă se apuca să povestească, povestea ieşea la iveală. Și nu mai putea fi ascunsă niciodată.

Sofie îl înghionti jucăuş.

— Hai că poți.

Giacomo oftă.

— Cântatul și coacerea pâinii merg mână-n mână.

— Şi-atunci de ce cânți așa de încet? Nu pot să înţeleg nimic.

— Dar nu cânt pentru tine.

— Doar nu cânți pentru aluat?

Giacomo se foi neliniştit.

— Nu, n-aş spune-o chiar așa.

— De-aia sunt pâinile tale așa de bune, pentru că le cânți? Asta-i secretul tău?

— Sună absurd când o spui aşa. Mai bine îți arăt. Vino cu mine.

Se duse la suportul mobil de inox pe șinele căruia se afla o tavă cu câteva pâini care, datorită celor două etape de coacere în cuptor, căpătaseră o crustă deosebit de crocantă și de aromată. Din păcate, nu se vânduseră cu o zi înainte, așa că urmau să fie vândute astăzi, la jumătate de preț.

— Cea din dreapta de tot a fost pentru familia Wabnitz, cea de lângă ea, pentru Oliver Schmidt, iar celelalte, pentru doamna von Strachwitz și pentru Herr Bergmeier.

— Arată toate la fel.

Giacomo încuviinţă din cap.

— Ochii ne înşală toată viața. Niciun alt simț nu ne păcălește mai abitir ca văzul. Gustul este mult mai de încredere. Și de ce? Pentru că este esențial supravieţuirii. Dacă mâncăm otravă, murim. Trase puțin tava în afară. Or arăta ele toate la fel, dar nu sunt.

— Pentru că le-ai cântat? întrebă Sofie ezitant.

Giacomo încuviinţă din cap.

— Exact. Și ai absolută dreptate: meriți întru totul să-ți împărtășesc acest secret.

Și-atunci, Sofie auzi pentru prima oară foarte clar glasul lui Giacomo. Și tot atunci, Sofie îl privi pentru prima oară pe Giacomo cântând, observând felul cum i se mişcau buzele și cum îşi înclina capul, cu un zâmbet ce-i lumina tot chipul, de parcă ar fi cântat pe o mare scenă, în fața a mii de spectatori.

Scrisorile călătoresc prin lumea largă

Văzând pustiuri, munți și mări

Dar tu niciodată nu le însoțești

Numai visezi și tu să pleci

Giacomo începu să cânte a doua strofă, cu brațele larg deschise.

Iar uneori trimiți cu ele

Un gând frumos cuiva care ți-e drag

Spunându-i totodată

Nu mă uita, te rog

O privi pe Sofie cu o expresie ușor stânjenită.

— Nu am spus că sunt cântece reuşite. Dar la supermarket, când are impresia că nu o vede nimeni, doamna Schiller de la poştă pare foarte melancolică. Și cântecul ăsta funcționează.

— Îmi place foarte mult! Dar tot nu înțeleg despre ce este vorba, spuse ea arătând la pâinile identice de pe tavă.

— La început, cântam cântecele renumitului Domenico Modugno în timp ce coceam pâinea.

Îi arătă lui Sofie una dintre cele trei fotografii tocmai șterse de făină. În ea se putea vedea Modugno la Grand Prix Eurovision de la Chanson din 1958, în costum cu pantaloni negri, sacou alb cu revere late, papion negru și brațele larg deschise, ca și cum cântecul lui ar fi fost cel mai mare dar dintre toate.

— Bineînţeles că am cântat inegalabilele lui Nel blu dipinto di blu, Addio, Addio sau Dio, come ti amo. În felul ăsta, pâinile erau mai bune. Deşi era aceeași făină, aceeași apă, aceeași drojdie și aceeași rețetă ca și înainte! Dar influențată profund de muzica, versurile şi poveştile lui Modugno. Au fost însă și clienți cărora nu le-au plăcut pâinile mele mai mult ca de obicei, așa că pentru ei am încercat alte cântece. Uneori funcționa, dar nu mereu. Pe urmă, am început să aleg cântecele în funcție de oameni. Cu povești care păreau scrise anume pentru ei.

Sofie îl asculta cu gura căscată.

— Eşti nebun de legat!

— Nu! E adevărat! spuse el, ridicând mândru bărbia. La fel cum eu, Giacomo Botura, sunt din Calabria!

Sofie se duse în fața fotografiilor.” (pp. 148-151)

„De aceea se afla ea acum sus, pe scenă, în timp ce Sofie și soțul ei, Florian, aveau cele mai bune locuri din sală – locurile de onoare! -, obligați să asculte minunata muzică răsunând pentru altcineva. Din locul unde se afla, Sofie putea să admire ce se petrece pe scenă perfect de la nivelul ochilor, iar sunetul muzicii din fosa orchestrei ajungea până la ea intens și clar. Era insuportabil.

Și ca să-i facă parcă în ciudă, era vorba despre La Belle au bois dormant, adică Frumoasa din pădurea adormită, pe faimoasa muzică de balet a lui Ceaikovski. Era bucata lui Sofie. Nu mai dansase nimic altceva atât de des, niciunul dintre rolurile ei nu fusese mai apreciat ca acesta. În presă se spunea că acest rol pare scris anume pentru ea.

Irina se pregăti acum pentru un grand jeté, săritura în şpagat, în care te ridici în zbor pe un picior și aterizezi uşor pe celălalt. Grand jeté fusese specialitatea lui Sofie. Nimeni nu ridicase picioarele mai elegant, mai amplu, mai precis ca ea, nimeni nu stătuse mai mult în aer. În foaier trona și acum o fotografie mare de doi metri pe trei cu ea în timpul unei astfel de sărituri.

Publicul îşi ţinu respirația.

Sofie simți că nu mai poate respira, că aerul se comprimă în ea. Plămânii i se întăriseră ca doi bolovani.

Se ridică în picioare.

În aceeași clipă, toate privirile se îndreptară spre ea, ca și cum ar fi fost un dispozitiv de atras muşte. Sofie se întoarse brusc spre stânga și se strecură cu pași mărunți pe lângă spectatori, prin spațiul îngust dintre genunchii lor și spătarele rândului de scaune. Acolo şedeau doamna Malewski, domnul Stromer, împreună cu doamna Adelheid, doamna Schneiderling şi domnul Barberi. Membri influenți al mecenatului. Aveau locurile acestea de mulți ani și nu ar fi renunţat la ele nici amenințați cu moartea, dar aveau să le transmită cândva, cu mândrie, drept moştenire.

Două dintre doamne îşi răsuciră deranjate genunchii într-o parte (Adelheid Stromer și doamna Schneiderling), doi se aplecară mai mult în față, ca să-i îngreuneze lui Sofie trecerea, ca un fel de protest pentru că fuseseră deranjați (domnul Stromer și doamna Malewski). Domnul Barberi nu se urni nici un pic, ca și cum i-ar fi interzis lui Sofie să treacă pe lângă el, refuzând să fie deranjat. Privi pur și simplu prin ea, sperând în sinea lui ca restul publicului să-l admire pentru atitudinea stoică.

Sofie zâmbi în loc de scuză, deși nu avea pic de chef să o facă. Dar o persoană care dansează profesional poate să și zâmbească la comandă, chiar și atunci când corpul său urlă de furie. Zâmbetul înseamnă relaxarea anumitor muşchi. Nicidecum o stare emoțională. Spuse de câteva ori în șoaptă: Scuze, până când cuvântul se transformă într-un fel de mantră pe care nu le-o mai adresa celorlalți spectatori, ci ei înseși. Scuze, Sofie, că te-am dezamăgit. Și pe toți cei de pe scenă. Știa cât de groaznic este pentru o dansatoare și restul trupei când cineva din public se ridică. Te scoate din starea de concentrare și se naşte din reflex întrebarea unde anume s-a greşit. Când acest lucru se întâmplă la o premieră, adică exact ca astăzi, se adaugă și teama că ai dat-o în bară cu coregrafia și că, foarte curând, vor părăsi sala și alte persoane.

Sofie deveni agitată, simți nenumăratele priviri ca pe niște înțepături de ace pe piele. În plus, clătinat de capete, strâmbături din nas, țâțâiri din limbă. Nu putea încă să respire normal din cauza fierbințelii pe care o simțea în plămâni.

Nu se mai uită la fețele oamenilor, nu mai zâmbi, plecă privirea, cu părul – blond în copilărie, acum castaniu – atârnându-i peste față ca o cortină, cu ochii doar la picioare și genunchi. Uşa dublă masivă care dădea în foaier i se părea mult prea departe. Aproape căzu. Aproape îşi dori să cadă.

Cât mai repede cu putinţă spre ieşire. Dar fără să fugă. Atât de repede cât era cu putinţă în rochia de seară auriu-strălucitor, strâmtă și lungă până la glezne.” (pp. 11-13)

„Portocalele îi aminteau lui Giacomo de bergamotele pe care obişnuia cândva să le culeagă împreună cu mătușa Rosarina.

În noaptea aceasta, Giacomo se visă mergând pe drumul abrupt și prăfuit care ducea din sat la livada ce trona deasupra mării. Trebuia să care sticle cu apă și un coș cu merinde pentru pauza de prânz. Pielea îi lucea asudată când ajunse, în sfârşit, la umbra pomilor bătrâni. Se visă culegând fructele acre, vag amărui, în timp ce un vânticel răcoros adia prin livadă, şoptindu-i poveşti despre marea din apropiere. În Calabria din visele lui era mereu soare, dar nu era niciodată prea cald, nu existau țânţari enervanți și nici nu făceai insolație. Şi nici nu-l cicălea nimeni că se mișcă prea încet. Toată lumea muncea zâmbind, deși era o muncă deloc uşoară.

Se trezea foarte odihnit din aceste vise.

La fel se întâmplă și azi, când, preț de o minunată clipită după ce se trezi, simți încă în nări parfumul bergamotelor. Când intră în mica sa baie să se spele și își săpuni fără grabă mâinile cu săpunul oranj cu o plăcută formă rotunjită și parfum de bergamote, avu impresia că se află încă în visul din Calabria. La fel de proaspăt, fără cusur, o iluzie perfectă.” (p. 27)

Brutăria cu povești de Carsten Henn