Brahms și culoarea roșie, o combinație neașteptată

Când ai în program lucrări cunoscute, cântate uneori până la suprasaturare, riscul e să ai o sală de amatori, spectatori care vin pentru socializare sau din cine știe ce alte motive, dar numai muzicale nu. La polul opus se află celălalt risc: să ai în sală profesioniști și melomani de cursă lungă, care vânează orice greșeală.

Partea a treia a Concertului în la minor pentru vioară, violoncel şi orchestră, op. 102 e foarte cunoscută cinefililor (mai ales celor trecuți de o anumită vârstă). Partea a treia din Simfonia nr. 3, în fa major, op. 90 e asociată cu Brahms într-un mod cât se poate de direct; dacă i-ai pune primele acorduri din această parte a lucrării unui iubitor de muzică clasică, acesta ar spune aproape instantaneu numele compozitorului romantic german. Dar ca să ajungi la partea a treia (din orice compoziție muzicală) trebuie să treci de primele două, ori asta înseamnă nerăbdare din partea unora din cei instalați comod în fotolii sau, dimpotrivă, căutarea acului în carul de fân, adică vânarea greșelilor. La concertul Filarmonicii George Enescu susținut în seara zilei de 6 februarie, am avut în fața mea un muzician (îi recunosc din atitudine și alură, aproape instantaneu), o plăcere să-i urmăresc trăirile de-a lungul primei părți a serii, acompaniau perfect cele întâmplate pe scenă și acolo chiar se întâmplau destul de multe.

Orchestra Filarmonicii George Enescu e într-o formă grozavă și într-o creștere continuă, se văd roadele unei strategii de lungă durată, bine gândită și excelent articulată în punctele sensibile. Să motivezi muzicienii să rămână în țară și să facă performanță în condițiile în care Ministerul Culturii primește sume din bugetul național insignifiante este ceva ce ține de managementul performant. Despre aceste aspecte probabil că ar trebui vorbit mai mult și în cât mai multe ocazii, pentru că altfel o să murim sufocați de obiective politice și dezbateri sterile. Dacă ținem cont și de faptul că biletele plătite de melomani nu sunt chiar ieftine (raportate la venitul mediu al unui locuitor din România), atunci probabil că ar trebui regândit felul cum ne judecăm o performanță ca cea a Filarmonicii George Enescu: să aibă două zile consecutive concerte sold out! Cu muzică din Brahms!

Redingota cu căptușeală roșie a dirijorului, asortată perfect cu spiritul expansiv (temperamental, dar departe de orice exces) al dirijorului; pasiunea tânărului violoncelist și tehnica violonistei; o uvertură numai bună să spargă gheața, dar și să pregătească spectatorii pentru ce va urma; un concert care a sunat sublim pe alocuri și o simfonie care n-a lăsat pe nimeni indiferent; pe scurt, cam acestea ar fi ingredientele unei seri reușite la Ateneul Român. Dar aș fi nedreaptă cu muzicienii dacă m-aș rezuma doar la atât. Publicul care vine constant la Ateneul Român e foarte pretențios, dar și dragostea acestuia față de muzicieni și muzica de foarte bună calitate e pe măsură. Am fost curioasă să văd dacă sunt scaune goale în a doua parte, ei bine n-a plecat nimeni la pauză. În același timp, am observat o grijă suplimentară a celor din sală în ceea ce privește zgomotul: doamnele își limitau la minim mișcările și gesturile, accesele de tuse au fost rezolvate în timp util, iar telefoanele nu s-au auzit, domnii nu s-au foit. Și ce e cu adevărat important: nu s-a aplaudat între părțile concertului și simfoniei.

fotografie din timpul repetițiilor – credit foto Filarmonica George Enescu

Înainte de concert mă tot uitam la CD-urile expuse la standului librăriei din foaier; mi-au căzut ochii pe câteva cu Claudio Abbado; nimic întâmplător, pentru că Alexander Liebreich a fost asistentul lui Roberto Abbado (nepotul celebrului dirijor). Liebreich are o carieră impresionantă, a dirijat câteva din marile orchestre ale lumii, a predat în Coreea de Sud și l-a înlocuit pe Ricardo Muti la un concert ale cărui partituri a trebuit să le învețe peste noapte. Un dirijor temperamental, cum îmi place mie, dar care nu depășește limita excesului; a imprimat forță orchestrei încă la primele acorduri și i-a făcut dreptate lui Brahms: romantic, deci emoțiile trebuie exprimate cum trebuie, dacă vrei să impresionezi. Și asta a făcut dirijorul german: a dezlănțuit forțe nebănuite în muzicienii orchestrei și i-a determinat să nuanțeze perfect pasajele lirice, astfel încât noi, cei din sală, am înțeles perfect că nu te joci cu focul, decât dacă știi și cum să-l stingi. Finalul simfoniei, venit după celebra parte a treia, a reechilibrat raportul de forțe: nu poți să asculți la nesfârșit ceva foarte cunoscut, fără să fii curios și ce urmează după aceea. Construcția universului sonor specific lui Brahms din perspectiva lui Liebreich: temelie solidă, dar structură suplă, cu materiale surprinzător de moderne; pe scurt, nici vorbă să se demodeze Brahms!

fotografie din timpul repetițiilor – credit foto Filarmonica George Enescu

Ivan Karizna a fost o surpriză pentru mine, nu l-am mai ascultat până în această seară. Câștigător și el al celebrei competiții Ceaikovski în 2011, are o inteligență muzicală aparte; mi s-a părut că nu pune mare preț pe tehnică (poate tocmai pentru că o are?), ci pe expresivitate. Nu-mi dau seama de ce, dar mi-a fugit gândul în vreo două rânduri la Gautier Capuçon (știu, ambii sunt francezi, dar nu despre origini e vorba aici); la fel cum roșul căptușelii hainei dirijorului mi-a adus aminte de ciorapii roșii ai lui Eduard Antal, organistul Catedralei Sf. Iosif. La Liza Ferschtman m-a impresionat seriozitatea, aflată într-o bună combinație cu nevoia de ludic. Plăcerea de a cânta n-a sucombat în anii de scenă în favoarea performanței și tehnicii dusă la apogeu, ceea ce văd din ce în ce mai rar la tinerii soliști de astăzi. Nu întâmplător, bisul a fost acel ping-pong cu violoncelistul. Acolo s-a văzut un pic din nebunia celor doi, pasiunea așezată pe direcția bună.

Vă place Brahms? e întrebarea cu un singur răspuns: da. Concertul care asigură coloana sonoră a filmului facilitează sinestezia, iată unul din motivele pentru care nu refuz să-l reascult ori de câte ori am ocazia. Muzica compozitorului german are un ceva aparte care o face plăcută și nonconformiștilor, dar are și suficient de multă rigoare, încât să placă amatorilor de tehnică și performanțe muzicale. Nu ratezi succesul cu piesele compuse de el, cu o singură condiție; să ai o orchestră cu personalitate. Alexander Liebreich a reușit să dea această notă de personalitate Orchestrei Filarmonicii George Enescu, ceea ce mă bucură foarte mult. E de urmărit felul cum se vor converti în viitor aceste întâlniri ale muzicienilor orchestrei cu mari dirijori și soliști de top ai lumii muzicale internaționale.