Bookhub Kids – „Mica vrăjitoare. Proba focului” de Lene Kaaberbøl (fragmente)

Clara are 12 ani, e timidă, pistruiată și se luptă cu toate problemele tipice adolescenților.
Într-o zi îi apare în cale o pisică. Uriașă, ciudată, cu ochi galbeni, arzători.
Așa descoperă fata că are puteri extraordinare, printre care și aceea de a comunica cu animalele… Numai că în noua ei viață plină de magie trebuie să o înfrunte pe cumplita Chimera.
Cum o să învețe Clara să-și stăpânească noile puteri pentru a-i face față teribilei vrăjitoare?

„Un roman uimitor și minunat!“ – The Guardian

„Un roman fantastic cu ritm amețitor…“ – The Telegraph

– Clara? Ce s-a întâmplat? O să întârzii!

Mi-ajungea la ureche vocea mamei din biroul ei. Stăteam în picioare, în hol, incapabilă să articulez un cuvânt. A venit la mine după câteva clipe.

– Puiule, a spus, de data asta înspăimântată. Ce-ai pățit?

Am clătinat din cap. De fapt, tremuram din tot corpul. Mă durea capul, julitura de pe frunte mă ustura și mă ardea. Încă simțeam greutatea corpului umed al pisicii, mirosul de alge și de sânge sărat.

– O pisică, am șoptit. M-a zgâriat… o pisică.

Niciodată nu m-aș fi gândit că o să mă creadă. Mă așteptam să-mi pună o grămadă de întrebări și apoi să mă acuze că exagerez. Serios acum, cât de des ți se întâmplă să fii atacat de o pisică neagră uriașă?

Dar m-am înșelat. Doar m-a fixat cu privirea.

– O, nu, a bolborosit.

Și atât. Apoi a început să plângă.” (pp. 10-11)

„Oscar și cu mine ne-am întors împreună acasă pe biciclete. Locuim în cartierul Steaua, numai că el stă în blocul de pe strada Jupiter, în timp ce eu și cu mama avem un apartament care dă spre strada Mercurs. Sunt două clădiri vechi, cu tavane înalte și toalete minuscule. În mijlocul ansamblului e o curte în care a crescut multă vegetație, cao junglă, cu arbori și arbuști de tot felul, printre care castani și liliac. Dacă e să mă iau după mama, prietenia mea cu Oscar a început atunci când, așezați de-o parte și de alta a gropii de nisip, ne-am privit în ochi, după care, încântați, am pornit-o în patru labe unul spre celălalt cât de repede am putut, împroșcând cu nisip și răsturnând găletușe de plastic și alți bebeluși în timpul goanei noastre. Și mama lui Oscar e singură. O cheamă Marlena și e juristă la un cabinet de avocatură din centru.

Pe pista de bicicliști am putut să pedalăm umăr la umăr o mare parte din distanță. Vremea era închisă și cețoasă și împroșcam apa din băltoacele prin care treceam. Pista se termină când intri pe strada Gării, așa că de acolo am fost nevoită să pedalez în spatele lui Oscar. Mașinile ne depășeau, stropindu-ne picioarele.

– Uau, ce ceață s-a lăsat! mi-a strigat Oscar peste umăr, încetinind puțin.

Într-adevăr, asfaltul umed strălucea. O pâclă umedă învăluise casele, atât de groasă că luminile stradale se aprinseseră automat, chiar dacă era abia două după-masa.

– Poate ar trebui să o luăm pe jos, a sugerat el. Nu prea se mai vede în față.

Am coborât de pe biciclete și am început să le împingem pe trotuar până la capătul străzii Gării.

– Semafoarele nici nu se mai văd, a observat Oscar.

Și avea dreptat. Trebuia să-ți mijești ochii ca să vezi dacă omulețul de la trecerea de pietoni e roșu; nu distingeam decât o vagă lucire roșiatică în ceață. Când s-a făcut verde, am traversat. Dar atunci s-a petrecut ceva ciudat de-a binelea.

Trotuarul a dispărut.

Știu că pare o nebunie. Dar când am ajuns de cealaltă parte a șoselei, nu mai era trotuar. În locul pavajului și al dalelor creștea iarbă. O iarbă deasă care ne ajunge până la glezne, ca un gazon care nu mai fusese tuns de câteva săptămâni bune.” (pp. 47-49)

Mica vrăjitoare. Proba focului de Lene Kaaberbøl