Mister, aventura, dragoni, ucenici-vrajitori, arhimagicieni si o prietenie din cele care dureaza o viata!

Finn Stormwind are tot ce-și dorește un băiat de 11 ani de pe Terria, ba chiar mai mult decât atât: e ucenic-vrăjitor, poate să zboare pe aripi de vânt, are o baghetă magică în formă de fulger și un dragon de culoarea cerului. Dar viitorul lui strălucit de arhimagician se schimbă într-o clipă atunci când își pierde puterile în urma unui accident ciudat.

Magistrul-vrăjitor la care e ucenic îl sfătuiește să-și găsească altă meserie, iar de la un pitic nesuferit aude că nu mai are nicio șansă să-și redobândească magia.

Singura lui salvare pare să fie o carte magică despre care nimeni ‒ nici măcar ucenicii celor mai puternici trei arhimagicieni de pe Terria ‒ nu știe unde se află. De parcă asta nu era de-ajuns, din Ținutul de la Răsărit vin vești despre o mare primejdie. Oare va reuși Finn să dezlege misterul cărții și să-și recapete puterile magice?

*****

Ucenicii magiceni

Îngrozit, Finn ieşi în goană din balcon, se repezi pe scări în jos şi ţâşni în grădină, trecând ca fulgerul pe lângă cei trei arhimagicieni adânciţi într‑o discuţie.

Ajunse pe malul râului, apucă şopârla roşie şi încercă s‑o desprindă din încolăcire. Era cleioasă şi‑i alunecau mâinile pe corpul ei, dar izbuti, în cele din urmă. Şopârla sâsâi furioasă şi pe spatele ei începură să alerge flăcări mici. Băiatul îi dădu drumul speriat şi luă de jos puiul de urs care nu mai mişca.

— Nu‑ţi fie frică, micuţule, de‑acum sunt aici, îi spuse Finn uitându‑se urât la şopârlă. Dispari! strigă la ea şi făcu un pas în faţă, cu băgare de seamă, să n‑o atingă.

Şopârla arăta acum ca o minge de foc, însă nu părea să atace.

— Torben! strigă o fetiţă cu pielea ca abanosul, care venea dinspre pădure, alergând cât o ţineau picioarele.

Finn se uită la ea cu mirare. Aducea cu Gaia, arhimagiciana Ţinutului de la Miazăzi. Avea şi ea ochii de culoarea aurului, iar din cârlionţii părului negru, tuns scurt, i se iţeau, ici şi colo, margarete. Ca şi Gaia, purta îmbrăcăminte făcută din frunziş, dar în picioare nu purta sandale, ci avea ghetuţe cu bot ascuţit, din muşchi verde, împodobite cu lăcrămioare. Frunzele rochiei ei erau puţin îngălbenite. Finn avea să afle mai târziu că îi reflectau starea. Atunci când era fericită şi mulţumită, frunzele erau de un verde crud. Când era tristă sau speriată, începeau să‑şi schimbe culoarea, devenind palide sau chiar ofilite. Fata ţinea în mână o pălărie ţuguiată făcută dintr‑o frunză mare de brusture.

— Torben! strigă ea din nou când ajunse lângă ei.

Văzu micul animal zăcând moale în braţele băiatului şi lacrimile începură să‑i curgă pe obraji.

— Mai trăieşte? îl întrebă ea pe Finn.

— Nu ştiu sigur… bâigui băiatul.

— Ah! Mi‑a răspuns, i‑am auzit vocea în minte, răsuflă fetiţa uşurată.

Îl luă cu mare grijă din mâinile lui Finn şi îl strânse la piept. Micul pui de urs deschise ochii şi începu să o lingă pe faţă.

— Vai, Torben, am crezut că te‑am pierdut, îi spuse fata printre lacrimi. Mulţumesc, mulţumesc din inimă că mi‑ai salvat animagul.

— Cu multă plăcere. Înseamnă că tu eşti Silva, spuse Finn.

Şopârla ciudată, ale cărei flăcări se mai domoliseră, o zbughi către un băiat care venea agale dinspre pădure. Când ajunse lângă el, i se căţără pe picioare şi apoi pe spate, până îi ajunse pe umăr.

— Cine ţi‑a dat voie să‑i iei prada lui Fagan? şuieră el printre dinţi când ajunse lângă ei. Tu, ăsta cu păr albastru! Nu ştii că n‑ai voie să pui mâna pe animagul altui magician?

Finn îl măsură din priviri şi spuse cu răceală:

— N‑am mai auzit de regula asta. Dar chiar dacă există, am să pun întotdeauna mâna pe animagul altui magician dacă asta înseamnă să salvez o viaţă. Ce i‑a făcut bietul ursuleţ?

— Nu trebuie să‑ţi dau ţie vreo explicaţie, zise răutăcios băiatul cu şopârla. Mai ales că nici n‑ai puteri magice.

— Dar de unde ştii că n‑are puteri magice? interveni Silva.

Băiatul o privi dispreţuitor şi zise:

— Ştiu, şi gata. Ştiu mai multe decât voi la un loc.

— Dar tu ce cauţi aici? Asta‑i casa bunicului meu, zise Finn cu mândrie. Mai bine pleci înainte să vină, adăugă el făcându‑şi singur curaj. O să te dea afară imediat când o să audă că erai cât pe ce să omori un animal fără apărare.

Băiatul cel străin rânji şi spuse:

— Nu cred c‑o să mă dea afară. El m‑a invitat.

Finn se uită la Silva şi ea îi întoarse privirea.

— Cred că‑i ucenicul arhimagicianului din Ţinutul de la Răsărit, spuse ea.

Finn se uită iar la băiat. Avea pielea măslinie, ochii migdalaţi şi era îmbrăcat în haine de mătase roşu aprins. Tunica îi era strânsă cu un brâu lat de piele de aceeaşi culoare cu cizmele vişinii cu vârfuri ascuţite şi răsucite în sus. În jurul frunţii avea o eşarfă roşie. Capetele ei înnodate la spate şi ridicate în sus arătau ca o flacără. Deşi pe pielea şopârlei de pe umărul lui se plimbau în continuare mici văpăi, hainele nu îi luau foc.

— Văd că bunicul tău are altceva mai bun de făcut decât să stea după tine, spuse băiatul cu şopârla aruncând o privire prin uşa deschisă la cei trei arhimagicieni adânciţi în discuţie. Aşa că ai să plăteşti acum pentru îndrăzneala ta. Fagan, pe el! strigă el către şopârlă.

Şopârla îşi înteţi flăcările şi începu să scuipe foc. Spatele i se arcui şi se pregăti să sară. Lui Finn nu‑i rămase altceva mai bun de făcut decât să o ia la fugă spre râu.

Sări în apă şi făcu repede câţiva paşi până când apa îi ajunse la brâu. Şopârla se opri pe mal, ezită pentru câteva clipe, apoi îi sări direct în spate, înainte ca el să facă ceva.

— Lasă‑l în pace! ţipă Silva către băiatul răutăcios. Nu ţi‑a făcut nimic!

Dar acesta rânji satisfăcut, în vreme ce Silva privea neputincioasă cum hainele lui Finn începeau să se aprindă. Pe când încerca să scape de şopârlă, pe mâini începură să‑i apară arsuri.

Băiatul trase adânc aer în piept, pregătindu‑se să se scufunde cu totul, când dintr‑odată din apă ţâşni o vidră care atacă şopârla. Cu o mişcare abilă, o prinse de coadă şi o trase în jos. Şopârla dispăru cu un sfârâit în apa râului. Finn se scufundă şi el ca să stingă flăcările care îi mai mocneau pe ici pe colo pe haine. Răcoarea apei îi mai domoli usturimea arsurilor, dar nu de tot.

— Ei, Maurus, iar ne jucăm cu cei care nu pot să se apere? Te simţi mai puternic acum?

Cea care vorbise era o fată mlădioasă şi delicată, cu picioare lungi. Părul până la şolduri îi era aproape alb de blond ce era. Avea faţa stropită cu pistrui mici, ochii verzi precum adâncul lacurilor şi o expresie serioasă. Purta o rochie de un alb strălucitor, aproape translucidă, în faldurile căreia se vedeau înotând peştişori coloraţi printre fire de iarbă de mare. La gât avea un colier de cristale care aruncau sclipiri albăstrui. Ieşise din apa râului, păşind cu picioarele goale pe iarbă, dar nu era udă, aşa cum te‑ai fi aşteptat.

— Talissa, zise Maurus printre dinţi. Întotdeauna e o plăcere să te văd. Dă‑i drumul animagului meu înainte să se înece!

Fata în alb întinse mâna către râu. Vidra sări din apă şi i se căţără în braţe. Şopârla roşie ieşi şi ea, târându‑se pe mal, abia respirând.

— Apa va învinge întotdeauna focul, zise Talissa. Nu‑i aşa, Loira? îi spuse ea zâmbind animagului ei, mica vidră care i se căţărase pe umăr.

— Nu întotdeauna, replică rece Maurus luând şopârla de jos.

— Hai să‑ţi vindec arsurile, îi spuse Silva lui Finn.

Fata scoase dintr‑un buzunar o cutiuţă şi îl unse cu o alifie verde. După aceea îşi plimbă palmele pe deasupra mâinilor şi umerilor lui, fredonând un cântecel, iar Finn văzu cu uimire că pielea îi era ca înainte, iar haina îi era ca nouă.

— Vai, mulţumesc mult, spuse el.

— N‑ai de ce, zise Silva zâmbind. Îţi eram datoare. L‑ai salvat pe Torben.

Cartea miracolelor de K.J. Mecklenfeld