În curând, la Editura Tracus Arte va apărea antologia Câinele de lângă pod de Geo Dumitrescu, proiect editorial cofinanțat de AFCN (Administrația Fondului Cultural Național). Antologia este alcătuită de Teodor Dună, iar ilustrațiile sunt realizate de Mircia Dumitrescu. Antologia reunește poeme din volumele: Aritmetică (1941), Libertatea de a trage cu pușca (1946), Aventuri lirice (1963), Nevoia de cercuri (1966), Jurnal de campanie (1974), Poezii (2000), Poezii (2002).
Geo Dumitrescu (n. 17 mai 1920, București – d. 28 septembrie2004) a fost poet și traducător. A urmat cursurile Facultății de Litereși Filosofie. Debutează, în 1941, cu placheta Aritmetică (colecția „Albatros”), sub pseudonimul Felix Anadam. Tot în 1941, a inițiat gruparea literară și revista Albatros (interzisă de Cenzură după șaptenumere). În 1946, îi apare cel mai cunoscut volum al său, Libertateade a trage cu pușca (Editura Fundațiilor Regale). După 1946, când se înscrie în Partidul Comunist, a ocupat funcții redacționale la diferitereviste sau ziare: Timpul, Flacăra, Almanahul literar, România literară (unde a fost redactor-șef între 1968 și 1970). Din 1966 a fost numit secretar al PEN Club România. A publicat după „dezghețul” politic volumele Aventuri lirice (Editura pentru Literatură, 1963) și Nevoia de cercuri (Editura pentru Literatură, 1966). În 1974 îi apare volumul antologic și de inedite Jurnal de campanie (Editura Cartea Românească),urmat de mai multe antologii, printre care: Africa de sub frunte (Editura Albatros, 1978), Versuri (Editura Minerva, 1981), Aș putea să arăt cum crește iarba (Editura Eminescu, 1989) și Poezii (Editura Curtea Veche, 2000, 2002). În 1993, devine membru corespondent al Academiei Române. A obținut Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1963,1968), iar în anul 2000 a fost distins cu premiul Opera Omnia. A tradus din scrierile lui Charles Baudelaire, Rafael Alberti, Curzio Malaparte, Irving Stone etc.
***
Iar vouă, oameni buni, fraţii mei,
care veţi zâmbi poate citind
această poveste sentimentală,
la fel vă spun şi vouă, ca întotdeauna:
fiţi bineveniţi în inima mea!
Acum însă,
alături de această obişnuită vorbă de întâmpinare,
trebuie să vă mai spun ceva,
un lucru însemnat,
aşa cum v-aş povăţui,
să nu puneţi mâna pe soba încinsă:
fiţi cu băgare de seamă, aveţi grijă,
când veţi întinde mâna să deschideţi
uşa casei mele,
când veţi întinde mâna s-o strângeţi pe-a mea,
potrivit vechiului obicei al oamenilor,
fiţi cu băgare de seamă ca mâna voastră
întinsă,
mişcarea mâinii voastre
să n-aibă nici o umbră de asemănare cu vechiul gest
al unei mâini ce se ridică spre a lovi…
(din Câinele de lângă pod)
***
nici-o inimă nu poate asculta
toate strigătele de durere ale lumii.
Nici-o ureche singură. Vino. Te iubesc. Iată poteca.
Vom împărți noaptea lumii – suntem mulți.
Vom împărți primăvara și toamna – suntem doi.
Vino, urmărit de dureri, de regrete,
ascunde-te în oameni, ascunde-te în mine.
Adu-mi sub buze
cicatricea ta sfântă dintre sprâncene
și numește-mă simplu: începutul,
ori dimineața!…
(din Sfârșit de primăvară)
***
Dar, domnule, zicea
amicul meu cu suflet de cristal,
ia seama,
un abur este poezia!…
Un abur? mă gândeam. Un abur, firește –
o, lumea e plină de aburi,
ce urcă încet din cratere stinse,
din paharul cu ceai de romaniță
ori din retorte cu grele fierturi corosive
sau chiar de pe-ntinderea bătută de soare
a mării…
(din Intrare în atelier)
***
Și niciodată n-am crezut
că Lesbos
e o simplă smochină alintată de valuri,
că strania orhidee Celebes din mările Indoneziei
e numai atât, o stranie orhidee,
și că lămâia rumenă a Corsicei,
pe care briza (și nu numai…)
o împinge ușor spre țărmurile Franței,
a căzut în apă, rostogolindu-se,
de undeva din grădinile Toscanei.
Și nu mi-a fost cu putință să cred,
n-am crezut niciodată, uitându-mă
la botul de pahiderm țepos al Groenlandei
cum se zbate din greu, cu fabuloase spasme,
să iasă de sub țeasta de gheață a polului –
n-am putut să cred niciodată
că acolo e locul baștinei lui,
că ar putea fi acolo o neștiută, o colosală
matrice,
care să-i fi dat naștere…
(din Balada corăbiilor de piatră)
***
Uitasem de mult că respir, că aerul
mă cercetează adânc
până-n marginea inimii,
părăsindu-mă de fiecare dată,
cu nevăzute amintiri și mesaje,
uitasem
această obișnuită, străveche încercare
a văzduhului
de a mă stăpâni, bătându-mă
cu valul său ritmic
ca pe un mal de lut…
Dar, aseară, în vreme ce luna
se juca printre brazi cu oglinda,
mi-am văzut deodată puterea pieptului
scriind cu aburi calzi,
aproape luminoși din pricina zăpezilor,
ciudate semne, ce îngânau
fumul călător al trenurilor
despletit prin coroanele salcâmilor
(pe care, în treacăt fie zis,
întotdeauna am nutrit bănuiala
că-i ajută să-nflorească…)
(din Aceste semne fugare)
***
Da, recunosc, știu că oamenii au,
în general,
două picioare, două mâini,
câte doi ochi și o singură frunte –
și altceva nu mai știu.
Știu că oamenii se-nmulțesc,
în general,
prin iubire, doi câte doi –
și altceva nu mai știu nimic, nimic…
(din Din câte adevăruri?)
