AVANPREMIERĂ – „Departe de casă. Memoriile unui copil-soldat” de Ishmael Beah – Editura Corint (fragment)

Tradusă în peste 40 de limbi

Nominalizată la Quill Award în 2007

Inclusă pe lista Top 3 cărți de nonficțiune a revistei Time în 2007

Inclusă pe lista Top 100 cărți de citit într-o viață realizată de Amazon

Cum arată războiul prin ochii unui copil? Dar mai ales prin ochii unui copil care nu are de ales decât să i se alăture, înrolându-se în armată? IshmaelBeah spune povestea devastatoare a războiului civil din Sierra Leone din ipostaza unui copil de doisprezece ani care se trezește că pierde totul, prins într-o luptă aprigă pentru supraviețuire. În timp ce încearcă cu disperare să scape de rebelii care i-au atacat satul, Ishmael acceptă să se înroleze în armată la numai treisprezece ani, pornind într-o vânătoare cruntă pe urmele rebelilor, în care singura alinare sunt drogurile și armele. Această carte-mărturie, de o sinceritate zdrobitoare, prezintă lungul drum al dezumanizării pe care îl parcurg copiii-soldați pentru care moartea pândește la toate colțurile, în timp ce salvarea și reabilitarea vin mereu mult prea târziu.

„O poveste devastatoare și sinceră despre cum reușește un copil să supraviețuiască după ce i-a fost furată inocența.” Time

„Un jurnal de război care continuă să te bântuie mult timp după ce l-ai terminat de citit.”  Seattle Post-Intelligencer

„În mod cert, cel mai citit autor african de literatură contemporană.” Vanity Fair

„Spusă într-un limbaj clar și accesibil de un tânăr scriitor talentat, această autobiografie este o mărturie autentică despre război și despre crunta implicare a copiilor în astfel de conflicte din lumea întreagă.” PublishersWeekly

***

Fragment

Copacii mici din mlaștină au început să se miște, când rebelii și‑au croit drum printre ei. Încă nu erau vizibili, darlocotenentul ne dăduse de veste printr‑o șoaptă transmisă ca un efect de domino:

— Trageți la ordinul meu.

Mai mulți bărbați în haine civile s‑au ivit de sub tufișurile mici. Au făcut câte un semn cu mâinile și au apărut și mai mulți luptători. Unii erau băieți la fel de tineri ca noi. S‑au ali­niat și au început să gesticuleze, semn că puneau la punct o strategie. Locotenentul a ordonat să fie lansată o rachetă, dar comandantul rebelilor a auzit‑o vâjâind.

— Retragerea! le‑a spus oamenilor lui, iar explozia rachetei i-a nimerit doar pe câțiva dintre ei, ale căror trupuri sfârtecare au zburat în aer.

Explozia a fost urmată de un schimb de focuri. Stăteam în­tins, cu arma ridicată în fața mea, incapabil să trag. Degetul arătător îmi amorțise. Pădurea începuse să se rotească. Parcă pământul se întorsese cu susul în jos și urma să cad, așa că m‑am prins cu o mână de un copac. Nu puteam gândi, dar au­zeam zgomotul armelor în depărtare și țipetele oamenilor care mureau de durere. Începusem să cad într‑un fel de coșmar. Stropi de sânge mi‑au sărit pe față. În starea mea de visare, des­chisesem gura un pic, așa că am simțit și gust de sânge. Când l‑am scuipat și m‑am șters, am văzut de unde venea. Sângele curgea din găurile de gloanțe din soldatul acela ca niște torenți dezlănțuiți. Ochii îi erau larg deschiși; încă își ținea arma. Privirea îmi era fixată pe el, când l‑am auzit pe Josiah țipând. O striga pe mama lui cu cea mai pătrunzătoare voce pe care o auzisem vreodată. Mi‑a vibrat în cap până în punctul în care am simțit că mi se despică creierul.

Lumina soarelui se reflecta în vârfurile armelor și gloanțelor care se îndreptau spre noi, trimițând sclipiri în jur. Trupurile începuseră să se clădească unele peste altele, în apropiere de un palmier, din ale cărui frunze începuse să se scurgă sângelecelor căzuți în luptă. L‑am căutat pe Josiah. O rachetă îi trân­tise trupul mic la pământ și aterizase pe o buturugă. A dat din picioare, oprindu-se treptat din plâns. Era sânge peste tot. Parcă gloanțele cădeau în pădure din toate direcțiile. M‑am târât spre Josiah și m‑am uitat în ochii lui. Avea lacrimi în ei, iar buzele îi tremurau, dar nu putea vorbi. În timp ce îl pri­veam, ochii au început să i se inunde de sânge, devenind re­pede din căprui roșii. S‑a întins spre umărul meu, de parcă voia să se prindă de mine ca să se ridice. Dar n-am mai apu­cat, brusc nu s-a mai mișcat. Împușcăturile s‑au estompat în mintea mea și parcă inima mi‑a stat în loc și întreaga lume a încremenit. I‑am acoperit ochii cu degetele și l‑am tras de pe buturugă. Șira spinării îi fusese făcută praf. L‑am pus pe pământ și mi‑am luat arma. Nici nu îmi dădusem seama că mă ridicasem să îl iau pe Josiah de pe buturugă că imediat am simțit o atingere pe picior. Era caporalul; spunea ceva ce nu înțelegeam. Buzele i se mișcau și arăta îngrozit. M‑a tras în jos, iar, când am atins pământul, am simțit cum efectiv mi s-a zdruncinat creierul de la impact, dar auzul mi‑a revenit.

— Stai jos! Trage! a strigat el, târându‑se de lângă mine ca să își reia poziția.

Când m‑am uitat spre locul în care stătea culcat la pământ, am dat cu ochii de Musa, al cărui cap era plin de sânge. Mâinile lui păreau prea relaxate. M‑am întors spre mlaștină, unde aler­gau oameni înarmați, care încercau să o traverseze. Fața, mâi­nile, tricoul și arma îmi erau pline de sânge. Am ridicat pușca, am apăsat pe trăgaci și am omorât un om. Brusc, ca și cum ci­neva îi împușca în creierul meu, toate masacrele pe care le vă­zusem din ziua în care fusesem atins de război au început să îmi apară în minte. De fiecare dată când mă opream din tras, pentru a schimba cartușele, și îi vedeam pe cei doi prieteni ai mei fără suflare, îmi îndreptam arma cu furie spre mlaștină șiomoram mai mulți oameni. Am împușcat tot ce mișca, până ni s‑a ordonat să ne retragem, pentru că aveam nevoie de o altă strategie.

Am luat armele și muniția de pe trupurile prietenilor mei și i‑am lăsat acolo în pădure, în pădurea aceea care parcă avea propria viață, punând stăpânire pe sufletele care părăsiseră trupurile moarte. Crengile copacilor arătau de parcă aveau mâini și își plecau capetele de parcă se rugau. Ne‑am ghemuit în pădure și am format o nouă ambuscadă, la câțiva metri de poziția noastră inițială. Încă o dată, am așteptat. Eram la apus. Un greier singuratic a încercat să cânte, dar niciunul dintre tovarășii lui nu i s‑a alăturat, așa că s‑a oprit și a lăsat tăcerea să aducă noaptea. M‑am întins lângă caporal, ai cărui ochi erau mai roșii ca de obicei. Mi‑a ignorat privirea. Am auzit pași pe iarba uscată. Un grup de bărbați și băieți înarmați au apărut ghemuiți de sub tufișuri, dar s‑au adăpostit rapid după copaci. Când s‑au apropiat, am deschis focul și i‑am doborât pe cei din față. Pe restul i‑am urmărit în mlaștină, unde i‑am pierdut. Acolo, crabii începuseră deja să se înfrupte cu ochii morților. Membre și cranii sparte se vedeau la suprafață, iar mlaștina se umpluse de sânge. Am întors trupurile și le‑am luat muniția și armele.

Nu îmi era teamă de trupurile acelea lipsite de viață, le uram din tot sufletul. Le‑am lovit cu piciorul ca să le întorc. Am găsit o pușcă G3, niște muniție și un pistol pe care capo­ralul l‑a păstrat pentru el. Am observat că mare parte dintre bărbații și băieții înarmați purtau o grămadă de accesorii la gât și la încheieturi. Unii aveau chiar mai mult de cinci ceasuri de aur pe câte o încheietură. Un băiat al cărui păr nepieptănat era acum îmbibat cu sânge purta un tricou Tupac Shakur, pecare scria: „Toți ochii pe mine”*. Noi am pierdut câțiva soldați adulți și pe prietenii mei, Musa și Josiah. Musa, povestitorul, nu mai era. Nu mai era nimeni care să ne spună povești și să ne facă să râdem în momentele în care aveam nevoie. Iar Josiah, dacă l‑așfi lăsat să doarmă în prima zi de antrenament, poate că nici n‑ar fi ajuns în prima linie.