Lucrețiu Pătrășcanu. Moartea unui lider comunist. Studiu de caz de Lavinia Betea
Colecția Istorie. Autori români
Volumul de față, ajuns la cea de-a cincea ediție, adăugită și revizuită pe baza ultimelor lucrări de specialitate apărute recent pe tema regimului comunist din România, prezintă biografia tragică a unuia dintre liderii Partidului Comunist Român. La începutul lui 1948, prin funcțiile ocupate în partid și în stat, Lucrețiu Pătrășcanu (1900–1954) se număra printre persoanele influente ale tinerei Republici Populare Române, ca membru al Comitetului Central și al Biroului Politic al partidului și ministru al justiției. Era cunoscut pentru rolul său în căderea regimului Antonescu, în încheierea armistițiului cu Națiunile Unite și în semnarea Convenției de armistițiu și a Tratatului de Pace cu Puterile Aliate și Asociate. A fost arestat în aprilie 1948 și, după cea mai lungă anchetă din istoria proceselor staliniste – finalizată cu acuzații de colaborare cu Poliția și Siguranța, spionaj, complot antistatal, crimă contra păcii etc. –, după șase ani, a fost condamnat la moarte și executat. Ancheta și procesul Pătrășcanu sunt un caz tipic din seria proceselor staliniste, a fenomenelor de manipulare și de rescriere a istoriei în consonanță cu ideologia fiecărei etape dintr-un sistem totalitar și, totodată, un exemplu clarificator în cunoașterea regimurilor comuniste, în speță a istoriei României din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Istoria celei mai lungi anchete din seria proceselor staliniste
Despre autoare
LAVINIA BETEA este absolventă a Facultății de Istorie și Filozofie, secția filozofie-istorie, doctor în psihologie la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, profesor universitar specializat în psihologie socială și politică, abilitat pentru coordonare de doctorate de Universitatea „Paul Valéry” și de Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. A fondat și a condus Laboratorul European „Serge Moscovici” la Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad și Revista Internațională de Psihologie Politică Societală. Jurnalistă de presă scrisă și de televiziune, membră a Comitetului Director al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, a înființat și a condus secția de Istorie Recentă a ziarelor Jurnalul Național (2004–2011) și Adevărul (2011–2013). A inițiat și a colaborat la seria de documentare Adevăruri despre trecut la TVR. Este autoare sau coordonatoare a 30 de volume, apărute la edituri prestigioase, a publicat circa o sută de articole științifice în domeniul psihosociologiei și istoriei recente și peste două mii de articole publicistice. În 2003 a obținut Premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române pentru volumul Lucrețiu Pătrășcanu. Moartea unui lider comunist (2001).
„Din martie 1950 până în septembrie 1950, timp de șase luni DUPĂ TERMINAREA PRIMEI ANCHETE, mi s-au luat cărțile, [mi s-au]refuzat hârtie și creion și paznicii au avut consemn sever să nu schimbe o vorbă cu mine. Aceste măsuri luate de anchetatorul Petea nu s-au oprit aici. Medicul, timp de șase luni, a refuzat să-mi ia tensiunea și să-mi dea ceva care să facă să-mi scadă, după o recomandație expresă, probabil, tot a lui P. Umflându-mi-se ambele mâini, care mi-au fost aproape paralizate – ca urmare a unui reumatism nervos contractat în timpul regimului celular –, medicul mi-a prescris un medicament pe care administrația SSI [Serviciul Special de Informații] mi-l suprima cu de la sine putere, la fiecare 5-6 zile.”
Lucrețiu Pătrășcanu, într-o scrisoare adresată lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (iulie 1951)
*
Cărțile lui Pătrășcanu nu sunt doar o chestiune de prestigiu pentru autorul care‑și ipostaziază astfel vocația de „doctrinar”, ci și sursă serioasă de venituri bănești prin vânzarea tirajelor masive în România și din traducerile în străinătate. În anchetă, autorul le contabilizează astfel: „ În octombrie‑noiembrie 1944, a apărut primul meu volum, Problemele de bază ale României, a cărei primă ediție de 5 000 exemplare s‑a epuizat în trei săptămâni. A doua ediție a fost pusă în vânzare încă din iarna anului 1944. Din drepturile de autor realizate am încasat, în noiembrie‑decembrie 1944, o sumă de cca trei sau patru milioane lei. Cum nu aveam să dau nicio întrebuințare acestor bani, am subscris la împrumutul în aur, chiar atunci lansat, dispunând astfel de 60 sau 80 de monezi de aur. Când, în 1945, am văzut că și cel de‑al doilea volum, Sub trei dictaturi, se vinde încă și mai bine (și mai aveam pregătite în manuscris încă alte două volume), am hotărât să‑mi fac o casă de vară la Snagov.”
*
În județul Arad, BPD obține 117 041 de voturi dintre cele 202 127 exprimate, iar PNȚ, 38 588, comunică oficiosul comunist. Desigur că BPD primise mult mai puțin decât cele declarate, spre marea deziluzie a lui Pătrășcanu. Crezuse sincer că va atrage în mod cinstit voturile alegătorilor datorită farmecului și puterii sale de convingere. Fapt consemnat, în anchetă, de către unul dintre însoțitorii lui: „Cât de timorat era dl Pătrășcanu, îmi amintesc de alegerile din 1946, când, conducând alegerile de la Arad și la rugămintea unui membru al Comitetului Central ca să se prezinte în scris o situație reală a acestor alegeri – 12 sau 19 la sută obținuserăm noi –, m‑a rugat să nu comunic deoarece aceasta îi face situația și mai grea, socotindu‑se că nu are o popularitate foarte mare chiar dacă nici în celelalte regiuni n‑a fost mai mare procentul.” Ca peste tot în țară, alegerile au fost măsluite
*
Momentele și mecanismele finale ale regiei prin care acuzatul este obligat să‑și joace rolul cerut într‑un proces politic au fost descrise de Belu Zilber în modul următor: 1. Mai întâi bătaie și chin ca să accepți orice sugestie, dar se cere „numai adevărul!” 2. Pacientul scrie romane foileton pe care ancheta le acceptă. 3. Martorii falși (aduși, în genere, din pușcării) și coacuzații află din cauza unor „greșeli de anchetă” (lectura declarațiilor acuzaților sau așa‑zise confruntări în care un actor află de la celălalt actor) textul imaginat de fiecare. Până la urmă, se cade de acord asupra textului final. 4. După ce s‑a stabilit textul, acuzatul și martorul (sau coacuzatul) apar în fața a doi „anchetatori” diferiți, care se prefac că ei nu știu nimic de modul cum s‑a ajuns la textul final și fiecare pune întrebări ca și cum atunci s‑ar fi început ancheta.”
*
Fragmentul de irealitate reală conținut de „ultimul cuvânt” al lui Lucrețiu Pătrășcanu a rămas astfel inscripționat în documentele procesului:
Președ.: Acuzat Pătrășcanu, ai ultimul cuvânt, ce‑ai de spus în apărare?
Pătrășcanu: N‑am de spus nimic, decât că scuip pe acuzațiile ce mi se aduc.
Președ.: Stai jos atunci. Acuzatul Pătrășcanu spune că n‑are de spus nimic.
Pătrășcanu: Și că scuip pe acuzațiile ce mi se aduc.
Președ.: Acestea sunt insulte.
Pătrășcanu: Nu sunt insulte.
Președ.: Te dai în spectacol.
Pătrășcanu: Da, lasă să mă dau, viața mea e scurtă, dar sunt oameni care o să urmărească această porcărie.
*
Grigore Răduică, desemnat de partid cu cercetarea dosarelor și logistica anchetării supraviețuitorilor, sintetizează astfel declarațiile verbale făcute de Bădică și Râpeanu: „ Cei ce trebuiau să participe la execuție au mers în celula condamnaților la moarte, unde erau închiși Pătrășcanu și Koffler, și s‑a pus întrebarea lui Pătrășcanu dacă are să exprime vreo dorință. La aceasta, Pătrășcanu a răspuns sfidător și demn: „Hai, terminați mai repede ceea ce ați început!” După care, i s‑au pus la ochi ochelarii de penitenciar (ochelari speciali care să [nu, n.a.] vadă pe unde și încotro este dus), s‑a ieșit apoi din celulă și s‑a mers pe un culoar, la capătul căruia se intra într‑un spațiu – un fel de curte interioară unde se găsea depozitat nisip – și unde, în timp ce Pătrășcanu era împins să meargă în continuare, i s‑a pus pistolul în ceafă și a fost împușcat. După ce a căzut, văzându‑se că mai mișcă, s‑a mai tras de câteva ori în el. La fel s‑a procedat și cu Koffler, cu deosebirea că acesta, când a fost luat din celulă, aproape că își pierduse cunoștința, și a fost nevoie să fie dus târâș de doi inși, iar după ce s‑a ajuns în încăperea cu nisip, a fost împușcat în ceafă, în timp ce era ținut de sub brațe de către cei care l‑au târât până acolo. La el a fost suficient un singur glonț, pentru că a murit imediat.”
