Anna Karenina la Teatrul Mic

Nu-mi aduc aminte când am văzut o adaptare pentru scenă a celebrului roman scris de Tolstoi; cel mai probabil, asta s-a întâmplat undeva în copilărie/tinerețe. Un roman popular în esența lui, dar aproape necunoscut generațiilor de astăzi, fiind genul acela de carte ale cărei comentarii sau articole critice sunt mai citite decât volumul în sine. Am vrut să văd spectacolul Teatrului Mic din varii motive (pe câteva le voi dezvălui aici) și deși au trecut câteva zile de când l-am urmărit încă nu sunt hotărâtă în ce sertar să-l așez – de văzut/revăzut, sau, dimpotrivă.

credit foto Andrei Gîndac

N-o să fac o cronică de spectacol, nu de această dată, ci doar o să trec în revistă motivele care te fac să-ți placă și pe cele care te țin la distanță de această adaptare dramaturgică. Nici măcar n-o să închei cu un verdict clar, ci încheierea va fi de altă natură. Așadar, iată motivele pentru care Anna Karenina, spectacolul intrat în repertoriul Teatrului Mic merită să te aibă spectator/spectatoare în sală:
Regizorul Dumitru Acriș. Un regizor care a crescut mult de la spectacol la spectacol, care are o estetică proprie, recognoscibilă. Dacă-ți plac spectacolele lui anterioare, atunci nu-l rata nici pe acesta.
O adaptare contemporană, bine gândită din punct de vedere dramaturgic; are coerență, păstrează firul epic al acțiunii, s-au păstrat personajele, dar li s-au mai adăugat unele cerute de aducerea în mutarea acțiunii în contemporaneitate – psihologa și alții, secundari în economia montării, dar esențiali pentru regizor.
Ancorarea acțiunii într-un spațiu contemporan, nedatat foarte mult – acțiunea se poate petrece oriunde, în lumea largă, facilitează apropierea de subiect și personaje.
Spațiul de joc, izbitor de asemănător cu catwalk, e o capcană; încântă, provoacă, incită la implicare în acțiune, inclusiv în momentele în care ni se solicită discernământul și gândirea logică.
Costumele sunt în linia unei colecții haute couture, cu multe detalii, pe cât de glamour, pe atât de necesare pentru identificarea apartenenței sociale.

credit foto Andrei Gîndac

Publicul este parte integrantă a montării, trupa este influențată mult de nivelul de implicare al acestuia. Dacă-ți plac montările la care poți să auzi respirația actorului sau să-l atingi fără mult efort, atunci s-ar putea să-ți placă și Anna Karenina de la Teatrul Mic. Dacă simți nevoia distanței dintre scenă și sală/public, atunci ai grijă să iei loc cât mai departe de locul acțiunii.
Excelentă ideea lui Dumitru Acriș de a-i atribui publicului rolul de instanță morală, dar și pe cel de martor tăcut la suferințele Annei Karenina și a tuturor celor din jurul ei. Deși nu se cere un verdict din partea publicului în mod explicit, el are un rol esențial. Actorii intră în scenă din patru direcții diferite, înconjoară cele două rânduri de scaune amplasate în jurul centrului, comunică direct cu cei aflați în zona „clasică”, acolo unde publicul stă de obicei.

credit foto Andrei Gîndac

Isteria provocată de adulterul Annei Karenina și chinurile prin care trec Stepan Arkadievici Oblonski și Daria Alexandrovna Oblonskaia, de exemplu, sunt greu de dus până la capăt de public. O atmosferă tensionată, creată și întreținută special de regizor prin viteza de joc și țipetele personajelor – actorii țipă, urlă, nu vorbesc normal, iar lavalierele sunt absente – care te poate lăsa cu o frumoasă durere de cap (dacă nu vii tocmai odihnit la teatru).
Un spectacol de peste patru ore, cu o mică pauză tehnică după prima jumătate; asta complică lucrurile, dacă reprezentația e în mijlocul săptămânii și a doua zi, la prima oră, ai treabă, va trebui să ții cont că vei fi destul de obosit/obosită în ziua următoare.
Subiect arhicunoscut, personajele de asemenea, și totuși, curiozitatea spectatorului este provocată constant, pentru că perspectiva asupra relațiilor de iubire și a adulterului în sine s-a schimbat mult în ultimul veac.
Distribuție inegală din punct de vedere valoric, unii actori nu-și asumă rolurile, sau, mai rău, le abordează la limita cabotinismului.
Ana Bianca Popescu în rolul Annei Karenina este electrizantă, o Anna dusă până la limita suportabilității, se joacă cu propriile limite și construiește din detalii o întreagă lume în jurul ei.
Alexandru Voicu și Oana Pușcatu în formă și cu poftă de joc; actori care și-au înțeles perfect rolurile și le-au asumat până la ultima șoaptă lăsată să ajungă la cei din sală.

credit foto Andrei Gîndac

În loc de încheiere: o dezbatere pe tema adaptărilor pentru scenă a marilor romane (și/sau povestiri) ar fi binevenită. Esteticile teatrale, justificarea procedeului de adaptare și alegerea momentului punerii în scenă sunt doar câteva din temele în jurul cărora ar trebuie meditat.