Amintiri din viitor

În manieră eseistică, amintind de Elena Ferrante și de Invențiile ei ocazionale, fiecare capitol din cartea-puzzle semnată de Irene Vallejo, Amintiri din viitor, ocupă, în regulă generală, o pagină, cel mult două. Multe idei par concentrate în puține cuvinte, modalitate specifică de exprimare în literatura eseistico-filosofică.

Aspectul cantității, al lungimii textelor este primul pe care-l remarci la Irene Vallejo, procedeu funcționând inclusiv ca deconstrucție a unei prejudecăți referitoare la aspectul cantitativ al unei unități de conținut. Sigur că nu cât de multe cuvinte poți să așterni pe o pagină, urmând firul roșu al unui subiect care se cantonează în zona reflecțiilor și a asociațiilor de idei, ci stilul care dă sau nu strălucire acestor idei are întâietate. De altfel, adunate, paginile nu sunt deloc puține.

Temele din Amintiri din viitor par foarte diverse, dar de fapt cam toate gândurile se îndreaptă spre câteva probleme fundamentale. Tematică este actuală – educația, educația, educația -, iar limbajul odihnitor.

Un Club de lectură devine metafora lumii țesute din povești, statutul privilegiat al povestitorului-cititor fiind o miză în sine. Lectura este privită ca prilej de liberă conversație: să oferi lumii subiecte de conversație pare, la prima vedere, o intenție frivolă. La a doua privire, îți dai seama că astfel de discuții pot realiza idealul apropierii de ceilalți prin comunicare, în dificilul context al societății acaparate de tehnologie.

„În vremurile noastre grăbite, mai există încă ritualuri lente. Mă gândesc la oamenii extravaganți care după ce îşi termină treburile se așază să citească, lipsindu-se de vertijul tentant al reţelelor sociale, de hipnoza ecranelor, de anestezianții pixeli colorați. Unii dintre acești oameni uimitori se întâlnesc cu alți dependenți de imaginație și organizează împreună un club de lectură. La fel ca ei, în secole cu ritm mai cumpătat, la sfârşitul zilei, familiile căutau lumina focului și a poveştilor. Avem veşti despre un club de lectură încă din secolul al XV-lea. O spune o cronică ciudată intitulată Evanghelia furcilor. Sunt descrise acolo şase seri în care câteva vecine dintr-o localitate franceză se adună într-un loc și la o oră stabilite, echipate cu fuse, în și cărți. Citesc pasaje despre idile, căsătorii şi obiceiuri şi stau de vorbă cu malițiozitate, de la înălțimea cunoştinţelor ancestrale ale căror păstrătoare se simt. În timp ce vorbesc și râd, țes cu degete îndemânatice, ca și cum ar fi conștiente că orice text este o ţesătură. Se întrerup, comentează, formulează obiecţii, îşi argumentează opiniile, îşi imaginează o altă realitate.

Şi astăzi, mici grupuri de visători îşi imaginează viitorul la căldura cărților, prefăcând literatura în conversaţie, prietenie şi descoperire. Ştiu că, atunci când vorbim despre alte lumi posibile, o înţelegem mai bine pe a noastră.” (pag.142)

Începuturile sunt importante, nimic nou. Dar odată începute, lucrurile se vor împlini de la sine, și asta uităm: că este important să începi, totul pare mai simplu ulterior. Începutul este, poate, mai dificil, însă condiția parcurgerii etapelor unui proces nu se poate face fără să fie așezată această piatră de temelie.

„Să ne aducem aminte începuturile dificile. Pentru nou-născutul care am fost cândva, până și abilitățile cele mai simple cereau eforturi istovitoare. Bicicleta din copilărie ne-a doborât de multe ori la pământ înainte să o putem domestici. Când ne-am îndrăgostit pentru prima oară, timiditatea ne paraliza gesturile şi cuvintele, nu aveam curaj să facem nici măcar un pas. Când ne angajam într-un loc nou, până și sarcinile cele mai mărunte păreau coaste abrupte sau versanți alunecoşi.

Începutul este teritoriul stângăciei şi al fricii, dar este deopotrivă câmpul de bătălie unde se exprimă cu mai multă putere dorinţa de a trăi. Poetul roman Horațiu o știa bine, căci a trebuit să-şi reconstruiască viața din temelii. Tatăl său, născut în sclavie, a trudit din greu ca să-i ofere fiului o educație solidă. Studiile, marea speranţă a tatălui, l-au condus pe Horațiu de la Roma la Atena. Acolo l-au ajuns însă pe promiţătorul tânăr vijeliile istoriei, tulburându-i visurile. […] Când s-a întors la Roma, cu stigmatul taberei învinse, i se confiscase averea. Umilit, cu aripile tăiate, Horațiu a luptat ca să depăşească senzația dureroasă de eșec, respingerea și propriile fantasme, precum și convingerea că nu mai era nici umbra celui ce fusese, iar în cele din urmă a devenit un poet celebru.

Pe drumul acesta, a învăţat că cel mai greu e să faci primii paşi şi şi-a rezumat experiența într-un vers încurajator: Treaba-i gata jumătate când începi (Epistole, Cartea întâi, trad. Lelia Teodosiu).” (pp. 7-8)

Pagina dedicată invidiei, gest reflex al individului alienat, te pune pe gânduri. Invidia distruge și pe cel care devine obiectul atenției negative a unui grup sau a unei persoane, și pe cel care nu se poate cenzura emoțional, arătându-se neputincios în demersul atât de necesar al transformării de esență – ideal ar fi ca invidia să poată fi convertită în indiferență, dacă nu se poate în admirație. Invidia este ieșită din Cutia Pandorei. Invidia e oarbă.

„De câte ori nu ni se spulberă satisfacția prilejuită de ceea ce avem când aflăm că altcineva are mai mult. Filosoful Epictet spunea că cel mai mare duşman al celor prosperi este invidia, fiindcă ea constă în dorinţa pe care ne-o pricinuiesc bunurile care nu ne aparţin şi care mereu sunt majoritare. Cel mai ciudat la invidie, în latină a privi cu ochi răi, este că îi afectează pe cei apropiați, pe cei care ne cunosc, ca un mod personal și intim de a se urî pe sine. Nu invidiem averea pe care o credem inaccesibilă; nu-l invidiem pe milionarul îndepărtat, ci pe vecinul de alături, care îşi permite ceva mai mult lux decât noi sau are puţin mai mult noroc. De aceea, până și succesul cel mai modest poate trezi invidie și astfel, această pasiune devine fatală pentru orice fel de merit sau excelenţă. Îl condamnă pe cel care o nutrește și îi poate fi letală celui care o inspiră. Provoacă două victime și nu are niciun beneficiar.

O povestire orientală vorbeşte despre un rege care a numit doi miniştri de acelaşi rang. Unul îl invidia cu patimă pe celălalt: reuşitele sale, înaintarea domoală în ierarhia funcţiilor, viitorul promiţător. Regele i-a observat ura şi a vrut să-i dea o lecție ministrului gelos, demonstrându-i că averea altuia nu ne păgubește câtuşi de puţin, fiindcă luna poate să-şi reverse strălucirea în același timp peste o mie de valuri. A spus:

Credinciosul meu servitor, te voi răsplăti. Cere orice doreşti, dar să știi că voi da de două ori mai mult celuilalt ministru.

Invidiosul, cuprins de amărăciune în fericirea sa la gândul că celălalt avea să fie și mai fericit, a preferat să-i pricinuiască o nenorocire îndoită: Majestate, vreau să-mi scoateți un ochi. (p. 13)

„Progres” este cuvântul-cheie într-o pagină admirativă referitoare la profesori, oamenii fără de care civilizația nu s-ar fi urnit din loc. Ca în tot restul cărții, argumentul este susținut cu erudiție, simplu, fără patosul pernicios al altor argumentări. Cartea Irenei Vallejo îi este utilă cititorului și din acest punct de vedere, al deprinderii artei persuasiunii.

„Profesorii joacă un rol esențial: sunt sculptorii viitorului. Mulţi ştim că ne-au schimbat viața, deschizându-ne drumuri noi, lărgindu-ne orizonturile. Un scriitor recunoscător, Albert Camus, i-a dedicat Premiul Nobel învăţătorului care i-a intuit talentul, omul entuziast care i-a convins familia modestă să-și lase copilul să-şi continue studiile, care l-a ajutat să se pregătească de admitere, l-a însoțit în tramvai, l-a aşteptat pe o bancă să iasă de la examen și s-a străduit să-i obțină o bursă:

Fără dumneavoastră, fără mâna pe care i-ați întins-o cu dragoste copilului sărac care eram eu, fără învăţătura şi exemplul dumneavoastră, nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat.

Și în Atena clasică s-au întâlnit profesori extraordinari. Au fost primii profesionişti din învăţământ care și-au desfăşurat activitatea în democraţie. Considerau că natura umană se poate perfecționa prin înţelepciune și înțelegeau educația ca pe un instrument de libertate. Platon descrie cu câtă emoție l-au primit atenienii pe Protagoras, un faimos educator. Astăzi, succesorii săi se confruntă cu o societate mai complexă, cu dificultățile imigrației și ale sărăciei, cu sarcini de lucru care cresc neîncetat și cu mijloace din ce în ce mai puține. Dacă învăţăm să avem grijă de ei și să-i apreciem mai bine, vom reuși să depăşim multe atavisme și dificultăți. Fiindcă societatea, aidoma copilului Camus, nu poate progresa fără profesor.” (p. 109)

Despre autoare găsim câteva informații în prezentarea editurii:

Irene Vallejo (n. Zaragoza, 1979) a studiat limbi clasice și deține două doctorate, de la Universitățile din Zaragoza și din Florența. Este autoarea a două romane, două volume de eseuri și două cărți pentru copii. Infinitul într-o trestie (El infifinito en un junco, 2019; Pandora M, 2022) a devenit încă de la publicare un adevărat fenomen editorial internațional, fiind declarată cartea cea mai vândută în Spania în perioada carantinei. A fost tradusă în peste patruzeci de limbi. În 2020, Vallejo publică Amintiri din viitor (El futuro recordado), o carte de jurnalism filosofic care împletește temele prezentului cu lecțiile lumii antice. În același an, redactează un Manifest pentru lectură (Manifiesto por la lectura) la invitația Federației Sindicatelor Editorilor din Spania.

În concluzie, iată încă o carte care se citește frumos și cu folos.

Amintiri din viitor de Irene Vallejo