„Altă istorie a artei. Și ce dacă nu-mi place De Las Meninas?” – O analiză

Miguel Ángel Cajigal (El Barroquista) este istoric de artă și membru în Consiliul Internațional pentru Monumente și Situri și Consiliul Internațional al Muzeelor, două dintre cele mai prestigioase instituții din domeniu. Coordonează un program de master dedicat educației muzeale și spațiilor culturale la Universitatea Miguel de Cervantes și colaborează și cu universități din Statele Unite ale Americii, fiind prezent la radio și la televiziuni. În 2021, a publicat volumul Otra Historia del Arte. No pasa nada si no te gustan Las Meninas, tradus în limba română de Cornelia Rădulescu la Editura Baroque Books &Arts.

Cartea de față este structurată în două mari părți, organizate tematic și construite în jurul unor probleme esențiale pentru înțelegerea artei, privite din perspectiva contemporaneității asupra secolelor trecute. Deși detaliile cronologice sunt prezente, ele nu constituie axul central al analizei. Autorul recurge la o bibliografie consistentă, iar volumul include reproduceri ale tablourilor discutate, însoțite de o contextualizare adecvată.

Întrebarea de la care pornește istoricul de artă este însăși esența demersului său: La ce servește istoria artei? O asemenea interogație poate părea surprinzătoare, chiar provocatoare. Ce specialist își construiește cartea pornind de la o dilemă atât de fundamentală? Cititorii descoperă însă că volumul nu este un manual despre cum ar trebui admirate operele de artă sub imperativul „sindromului Stendhal”, ci, dimpotrivă, un veritabil contramanual. Miguel Ángel Cajigal Vera propune o reflecție lucidă asupra autenticității și importanței educației reale în aprecierea artei, în general, și a artei plastice, în special. El pledează pentru eliberarea de complexul reacției admirative obligatorii. Prima problematică analizată în carte este cea a obiectului ocupației unui istoric de artă, iar răspunsul nu putea fi dat de autor decât într-o manieră ludică.

Dar, de fapt, cu ce te ocupi tu? ne întreabă, neîncrezători, oamenii când află că suntem istorici de artă. Întrebare însoțită de obicei de o privire suspicioasă, ca atunci când ne pomenim înaintea unei insecte necunoscute (și nu știm dacă o să ne înțepe sau nu). Ce-o fi: tăun sau buburuză? O dilemă zoologică.

Ulterior, următoarea dilemă este cea de a defini istoria artei. Astfel, în mod convingător, dar fără a-și pierde simțul ludic, autorul expune câteva sensuri majore ale acestui domeniu:

este o disciplină care caută permanență, dar rareori și găsește […] ne oferă accesul la cunoașterea mentalităților diverselor culturi umane, deoarece istoricul de artă lucrează cu produsele culturale ale tuturor epocilor și din toată lumea.

Astfel, odată lămurite aceste două mari problematici conceptuale, autorul precizează că a conceput cartea de față ca

o conversație despre teme pe care le consider importante pentru o apropiere reală de artă ca produs al omului și de disciplina pe care o studiază.

Introducerea gravitează în jurul întrebării Și ce dacă nu-mi place de Las Meninas? (Domnișoarele de la curte), menită să contureze intriga întregii cărți. Tabloul lui Velásquez este celebru la nivel mondial, admirat de vizitatori din toate colțurile mapamondului și, în ciuda întrebării, autorul îl consideră tabloul cel mai important din istoria picturii europene. Însă cu greu cineva ar putea recunoaște public, mai ales în fața unui public elevat, că nu îi place această pictură: dacă recunoști că nu-ți place capodopera lui Velásquez, riști să fii tratat ca un paria cultural, dar dacă cineva ar exprima cu voce tare că nu îi place o pictură recentă, opinia ar fi considerată un discernământ estetic. Acest palier intră în atenția istoricului de artă: de ce trebuie să ne placă arta secolelor trecute, dar putem să contestăm arta actuală? Prototipul din trecut pentru această tipologie de critic este Louis Leroy care și-a exprimat la 1874 criticile sale feroce împotriva artei de avangardă a vremii sale. Astăzi, aceeași artă este considerată o capodoperă, un miracol în fața căruia nu avem voie decât să oftăm admirativ. În acest fel, în raport cu arta contemporană, cei mai mulți suntem Louis Leroy și putem discuta, susține autorul pornind de la ideile lui Umberto Eco, că avem de-a face cu două tipuri de opinii: opinia apocaliptică și opinia integrată.

În același registru se înscrie și un eveniment relativ recent, care a generat ample controverse în lumea artei și dincolo de ea. În 2019, Maurizio Cattelan a convulsionat lumea lipind cu bandă adezivă o banană proaspătă pe peretele alb al Galeriei Perrotin în timpul expoziției «Art Basel» din Miami Beach. Prețul de licitație al acestei opere de artă, dacă poate fi considerată așa, a fost de 120 000 de dolari. Tot evenimentul a ocupat nenumărate pagini media, s-au scris numeroase articole. Evenimentul a general un val de reacții critice, însă, în graba de a condamna gestul, mulți au ignorat semnificațiile sale. Concluzia lui Miguel Ángel Cajigal Vera este: libertatea din care se nasc cele mai bune creații ale omului, chiar dacă pe moment nu sunt înțelese. Foarte probabil creația lui Cattelan își va avea admiratorii săi, dar cu condiția să treacă mai mulți ani de la eveniment.

Odată cu admirația pentru arta mai veche apare și admirația nețărmurită pentru artist, macularea biografiilor devine un fenomen intrinsec conceperii unui canon și hrănirii mitului geniului. Părintele acestei tendințe devenite fenomen pare a fi Vasari, considerat de autor principalul vinovat pentru fenomenul divinizării artistului. De altfel, el a rămas în istoria artei tocmai pentru că a scris cele mai faimoase și influente biografii ale unor artiști tipărite vreodată. Au apărut sintagme precum „artistul-clișeu” (considerat de autor a fi Leonardo da Vinci), „geniul neînțeles”, „artistul boem”, „mitul geniului romantic”. Însă ar fi mai puțin bună o operă de artă dacă am accepta că autorul, artistul nu a avut o biografie tocmai lăudabilă? I-ar reduce acest fapt talentul? Este o temă de reflecție în urma lecturii acestui capitol al cărții.

De asemenea, istoricul de artă atrage atenția unui exces de folosire a termenului de capodoperă sau „masterpiece”.

Termenul s-a încetățenit în limbajul colocvial, se aplică tuturor activităților umane, de la sport la muzică, încât orice pretenție de a-i reda proporțiile pare cu neputință.

Această diluare este favorizată și de democratizarea discursului critic. În artă, ca în literatură, apare canonul, adică acea listă cu opere de artă obligatoriu de cunoscut și, mai ales de plăcut. Autorul consideră că orice canon este o construcție subiectivă și că fiecare om ar putea propune unul. Nu trebuie contestat, dar este necesar a avea și libertatea unei liste proprii, unui canon propriu.

Un alt clișeu pe care îl deconstruiește autor este acela că Arta ne provoacă un soi de convulsie, ne schimbă viața și ne dă peste cap, fenomen cunoscut ca „sindromul Stendhal”. Exagerarea acestei plăceri manifestată în fața artei a devenit tot un fel de obligativitate pentru a fi apreciat ca având gust fin. Însă cred că generalizarea acestui tip de clișeu nu a adus nimic pozitiv, căci astfel s-ar ajunge să se spună că cine nu leșină nu pricepe arta.

O altă parte esențială a cărții este analiza reprezentării animalelor în artă, iar exemplul emblematic pe care îl aduce autorul este Pasăre în spațiu, opera lui Constantin Brâncuși din 1923, considerând că este o operă care marchează o epocă și demonstrează că animalele sunt o temă de inspirație și experimentare la care artiștii se întorc mereu. În mod similar, relevantă este reprezentarea copiilor în artă, mai stângace la început pentru că era dificil a se reda realist proporțiile corpului, dar barocul aduce o schimbare semnificativă în acest sens – barocul va îmbunătăți imaginea copilăriei, încorporând diferite nuanțe care țin de vârstă.

Istoria artei rămâne un domeniu foarte vast, iar arta un puternic motor al schimbării mentalităților și al revelării acestora de-a lungul secolelor. În contemporaneitate, formele artistice s-au diversificat, artistul a ieșit, în multe cazuri, din atelier și a început să creeze la vedere, în fața publicului său. Pictura a fost înlocuită în parte de fotografie iar tehnologia permite reproducerea imediată a imaginii, dar asta nu înseamnă că este necesar să rămânem blocați în canon fără a accepta că, așa cum lumea se schimbă, la fel se schimbă și arta. La final, autorul asta face, își invită cititorii să priveascăarta în mod liber, fără prejudecăți și că, în fond, nu e nicio nenorocire dacă nu-ți place Las Meninas.

Cartea lui Miguel Ángel Cajigal Vera este un ghid de o mare forță despre libertatea în aprecierea artei, despre libertatea de a nu ne lăsa prinși într-un corset care nu face altceva decât să ne ia plăcerea de a vedea cu propriii ochi frumusețea din spatele unei reprezentări artistice. Cu mult umor și profundă cunoaștere, istoricul de artă face una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste artei.

Altă istorie a artei. Și ce dacă nu-mi place De Las Meninas? de Miguel Ángel Cajigal Vera