Alin Popa – Lighting designer, Managing partner Apart Productions
Și imediat ne-am format imaginea. Vom sta unul lângă altul, aliniați, ne vom uita la o scenă pătrată, îi vom vedea pe artiști, a căror poziționare scenică este deja stabilită în subconștientul colectiv. Un concert devine, din punct de vedere vizual, o cutumă, o chestiune previzibilă. Deși concertul este o experiență deopotrivă auditivă și vizuală, cel din urmă element este mereu lăsat în plan secundar sau chiar complet ignorat și, dacă nu am asculta muzica, aproape că nu am putea ști ce artist este pe scenă sau ce gen muzical se cântă. Cu alte cuvinte, oricare ar fi suportul sonor, vizual se „cântă” aceeași melodie, pe repeat, la majoritatea concertelor.
Pornind de la gândul acesta, m-am întâlnit într-o seară cu geometria lui Da Vinci, care mi-a spus că are niște soluții pentru mine. Și am decis să încerc să desenez unul dintre poliedrele lui, care să servească ca scenă și fundament vizual pentru unul dintre proiectele mele preferate din peisajul muzical românesc, Zoli Toth – Home Alone.
Am mai lucrat cu Zoli în trecut și îi admir curajul, știu că a făcut mereu lucrurile altfel, așa că eram convins, de la prima discuție, că va accepta propunerea de a experimenta un sentiment nou atât vizual, cât și ca poziționare a sa, în raport cu publicul. Lumina este un facilitator de emoție, poate amplifica ceea ce tu generezi pe scenă sau te poate pune în umbră, te poate îmbrăca sau te poate expune în fața publicului. Există așadar, un echilibru fragil al imersiunii luminii în performance. Cu atât mai mult cu cât poliedrul nostru de lumină este unul reactiv, el este conectat la muzica lui Zoli, reacționează la ea, își schimbă temperatura de culoare, nuanță, intensitate, dinamică, generând un spectacol complementar cu cel muzical.
Mi s-a părut interesant că una dintre piesele lui Zoli se numește Cocoon și exact așa aș putea să definesc poziționarea artistului și instrumentelor sale generatoare de sunet, în interiorul acestui element luminos. Zoli este înconjurat de instrumentele lui: sintetizatoare analogice, mixer, butoaie, tobe, vibrafon, iar toate acestea pot intercomunica doar dacă există o scenografie care să creeze o intimitate, să dea viață fiecărui instrument. Lumina comunică bine ochiului, dar ca să comunice și plăcut, întrebările care se pun sunt: Ce luminăm? Ce scoatem în evidență? Ce lăsăm în penumbră? Cum se aude, vizual vorbind, fiecare piesă? Astfel, având un decor propriu, putem spune povestea, episod cu episod.
Dincolo de calitatea estetică a unei contrucții de light design, trebuie neapărat să ținem cont, bineînțeles, și de latura practică, a montării și demontării rapide, pentru scenele de festival. Unul dintre cele mai spectaculoase decoruri realizate de Opera Națională din București, celebrul Oedip al lui Petrică Ionescu, o mașinărie scenografică ce te metaboliza complet în natura spectacolului, era atât de dificil de montat, încât acestă variantă de Oedip se juca exclusiv in festivalul Enescu, odată la doi ani, pentru că în timpul stagiunii nu era niciodată suficient timp pentru montarea lui. Un alt exemplu celebru este Faust-ul lui Purcărete, de la Sibiu, care se joacă într-un spațiu dedicat, o hală unde imensa și spectaculoasa punere în scenă se poate întinde, nestingherită. Dar pentru un one-man-show trebuie să gândești practic, iar în partea de research și proiectare am avut mereu în gând aceste aspecte: cât de repede montăm, cât de grea este instalația, câți oameni sunt necesari, ce volum ocupă pentru stocare sau transport.
Am lucrat foarte multe proiecte de light design, pentru teatru și balet, pentru evenimente private sau publice. Cele muzicale m-au atras mereu, pentru că, așa cum spuneam încă de la început, simt că acolo nu se valorifică suficient forța imensă pe care lumina și vizualul, în general, o au asupra publicului. Printre primele mele proiecte în această zonă a fost Turneul Bach to Basics, cu Alexandru Tomescu și vioara Stradivarius, în 10 dintre cele mai frumoase biserici și catedrale ale României. Era o întoarcere la esență și simplitate, un singur muzician care cânta aproape 2 ore de muzică de Bach într-un spațiu sacru. Acolo lumina devenea suport sonor și spiritual, amplifica starea elevare a publicului și devenea punct de sprijin pentru muzicianul care făcea un efort supraomenesc pentru acest performance labirintic, ce depășea 140 de minute, fără pauză. Mă voi întoarce în curând la clădiri emblematice, de această dată nu din interior, ci din exterior, prin proiectul Mă vezi? 1918 într-o altă lumină, desfășurat în 6 orașe din țară, unde monumentele de arhitectură vor fi puse în noi ipostaze prin lumină și tehnologie, alături de un spectacolul auditiv fi susținut de actorul Șerban Pavlu.
