A fi sau a nu fi naționalist în secolul XXI

Secolul XXI se dorește a fi un secol al democrației, al drepturilor și libertăților, al reprezentării corecte a tuturor oamenilor în relația cu statul, dar și cu alte comunități, vecine sau nu. Realitatea ne contrazice mai mult decât ne-am dori, iar un cetățean preocupat de propria sa identitate socială și politică își va exprima adeseori nedumerirea sau chiar consternarea față de câștigarea alegerilor în numeroase țări de pe tot globul de către partide cu platforme radicale, de dreapta, catalogate de analiști ca fiind naționaliste și ultranaționaliste. Cum se explică astfel de situații? Cât de periculoase sunt ele pentru cetățean și comunitate? Cum afectează stabilitatea politică națională și internațională astfel de partide sunt doar câteva dintre întrebări. Dicționarele de politologie, sociologie, enciclopediile aproape că nu fac față: definițiile regăsite în unele dintre acestea par încremenite în timp, în repere care nu corespund mai deloc cu ceea ce se întâmplă azi. Donald Trump, Luiz Inácio Lula da Silva, președintele Braziliei sau Javier Milei sunt considerați naționaliști, chiar de factură radicală. După zeci de ani de glorificare a neoliberalismului este greu de înțeles revirimentul discursului demagogic și revizionismul promovat și chiar pus în practică de diverși lideri de pe glob. Este un loc comun faptul că o criză de identitate – personală sau colectivă – prelungită poate degenera în comportamente agresive, greu de gestionat, iar ascensiunea la putere a unor partide conservatoare naționaliste în Europa (vezi Austria, Serbia) și pe celelalte continente confirmă superficialitatea cu care ceilalți membrii ai elitei politice au tratat subiectul.

Traducerea în limba română – 2025, la doar un an după publicarea în limba engleză (2024) a unui studiu ambițios despre naționalism îi va ajuta pe cititorii români dornici să obțină răspunsuri pertinente: Eric Storm, grație acribiei sale, dar și calităților sale pedagogice, nu se mulțumește doar să facă o trecere în revistă a evoluției naționalismului din zorii modernității și până astăzi, ci un studiu comparat și o reparație morală mai mult decât necesară: abordarea sa este globală. Puțini istorici și sociologi au curajul să abordeze în felul acesta un subiect atât de sensibil. Dar cum globalizarea este un proces în plină desfășurare, iar omul obișnuit poate ajunge oricând să locuiască temporar sau pe termen nedefinit pe alte continente, la mii de kilometri distanță, e necesară o imagine de ansamblu, dar și sublinierea unor particularități, mai ales politice și sociale. Cele economice au monopolizat și încă monopolizează discursul public al multor lideri distrăgând atenția de la schimbările din plan geo-politic sau civilizațional. Aparatul critic atent îngrijit, bibliografia de actualitate, hărțile, imaginile sugestive fac din volumul lui Eric Storm – Naționalismul: o istorie globală o referință obligatorie pentru toți cei interesați de subiect. Dacă precedenții autori au abordat și explicat naționalismul modern și interbelic, demersul lui Storm aduce în prim plan contradicțiile sfârșitului de secol XX – început de secol XXI: naționalism și identitate europeană, identitate națională și multiculturalism, state naționale și state multinaționale sau teocratice. Încă din Introducere Eric Storm ne readuce aminte că:

„înțelegerea convențională a națiunii ca un grup mare de oameni uniți printr-o descendență comună, o limbă, cultură sau religie împărtășită care are propriul stat – sau care luptă pentru el – nu reflectă realitatea. De fapt, există o nepotrivire profundă între numărul de state și numărul de națiuni potențiale. În prezent, Organizația Națiunilor Unite are 193 de state membre și, potrivit unei estimări recente, în lume există 7.151 de limbi vii. Mai mult, doar o fracțiune din statele existente sunt omogene din punct de vedere etnic sau cultural.

Dar, deși statele omogene din punct de vedere etnic sau cultural sunt o excepție, modelul statului-națiune a fost adoptat pretutindeni în lume. Statul-națiune a fost inventat în Statele Unite și Franța, în epoca revoluțiilor, și era fundamental diferit de formele existente de statalitate, precum federațiile tribale, orașe-stat, imperii autocratice și monarhii absolute. Un stat-națiune are un teritoriu clar delimitat și e întemeiat pe suveranitatea națiunii, care se exprimă printr-o constituție (scrisă), egalitate în fața legii și o formă instituționalizată de participare politică. Ca urmare, națiunea este formată de comunitatea cetățenilor – demosul -, care, așadar, nu este neapărat omogenă din punct de vedere etnic sau cultural. În mod remarcabil, statul-națiune a avut un succes extraordinar. (p. 17)

Pas cu pas vom înțelege conceptul de stat-națiune, modul cum a evoluat acesta, dar, totodată, vom reflecta și asupra identității naționale a americanilor: Statele Unite sunt deschizător de drumuri în ceea ce privește statul național, dar națiunea americană nu se definește, identifică decât într-o mică măsură prin conceptele specifice unui astfel de stat. Astfel de exemple regăsim pe toate continentele, iar deconstrucția imperiilor antebelice și decolonizarea nu reprezintă decât vârful icebergului în ceea ce privește cauzele acestor excepții. Necesitatea nuanțărilor și a redefinirilor este un loc comun deja. Reputatul profesor neerlandez a identificat cinci defecte grave în studiile despre naționalism, iar cititorii români le vor identifica cu ușurință în bibliografia postbelică aservită intereselor statului-partid și naționalismului promovat de Nicolae Ceaușescu. Din păcate nici astăzi nu am renunțat întru totul la aceste repere:

„(1) de cele mai multe ori, iau ca punct de plecare națiunile de tip ethnos; (2) se concentrează în mod excesiv asupra activiștilor naționaliști; (3) interpretează naționalismul îndeosebi ca fiind transferat din Vest către „rest” – către celelalte regiuni ale lumii; (4) consideră că înlocuirea imperiilor cu state-națiuni este în mare măsură inevitabilă; și (5) au tendința să sufere de diverse forme de naționalism metodologic.” (p. 17-18)

Cel de-al cincilea defect identificat de Storm a contribuit inițial într-o manieră constructivă și mai mult decât necesară la fundamentarea științifică a națiunii și implicit a statului modern. Însă orice exagerare generează efecte secundare negative sau chiar distorsionarea adevărului științific:

„Multe universități au creat o catedră pentru studiul istoriei, care, în cele mai multe cazuri, presupunea istoria națională. Mulți dintre profesori erau implicați în crearea revistelor istorice, care au stabilit etalonul pentru cercetarea profesională. Au fost înființate arhive cu angajați profesioniști, care adesea publicau colecții documentare. Profesionalizarea și instituționalizarea cercetării istorice au presupus și că amatorii erau tot mai des excluși și că granițele cu alte discipline precum filologia, arheologia și filosofia au fost întărite. O nouă orientare pozitivistă către fapte, surse primare și autenticitate a dus la respingerea cultului eroic și a istoriilor naționale exaltate din epoca precedentă (a naționalismului romantic de început de secol XIX – n.n.). Cu toate acestea, accentul pe națiune nu a fost abandonat, ci a devenit mai pronunțat. În fapt, disciplina istorică a luat drept bun cadrul național; aproape toți istoricii, arhivele, jurnalele și publicațiile se concentrau pe istoria națională. Pentru a înțelege prezentul, trebuia să studiezi originile istorice ale societății actuale, creând astfel traiectorii unice pentru fiecare națiune individuală. Accentul național este destul de evident în state noi precum Germania, Italia, România și Serbia, dar și în state vechi precum Marea Britanie și Rusia și în națiuni în devenire precum Ucraina, Irlanda și Catalonia. Un proces similar dar oarecum mai lent de profesionalizare, instituționalizare și naționalizare a scrierii istorice poate fi identificat și în Americi.” (p.110)

Acest mod de abordare metodologic specific școlii germane de istorie a lăsat urme adânci în spațiul românesc. Și astăzi în centrele universitare mari din România se poate observa o competiție între modelul/coala germană și modelul francez de studiu – Școala Analelor. Competiția este necesară și constructivă, însă nu avem cum să fim de acord cu insistența de a regăsi în bibliografia recomandată în mediul preuniversitar și universitar autori care au exagerat acest naționalism metodologic, încurajați fiind de ideologii totalitarismului comunist. Parcurgând manualele, enciclopediile istorice românești rămâi cu multe semne de întrebare cu privire la revoluția din 1821, sau cu privire la cea din 1848. Eric Storm, asemeni altor autori, argumentează că mișcarea de protest condusă Tudor Vladimirescu în Țara Românească a fost posibilă grație efortului depus de Alexandru Ipsilanti și Societatea Prietenilor (Eteria), care lupta pentru constituirea unui sta național grec. Imaturitatea elitei politice românești, analfabetismul accentuat, aservirea față de Imperiul otoman, amestecul incisiv al Rusiei în plan intern, politica de deznaționalizare dusă de Imperiul Habsburgic, transformat în Imperiul dualist Austro-Ungar sunt factori care au contribuit la menținerea decalajului față de statele occidentale a tinerelor națiuni din Europa de Est. Eric Storm nu numai că realizează un studiu comparativ cu privire la constituirea statelor naționale din Europa de Est, dar ne creionează și reperele globale ale naționalismului antebelic și interbelic. Având această vedere de ansamblu, nu ne mai miră ascensiunea și succesul fulminant al dictaturilor din perioada interbelică:

„În timp ce Uniunea Sovietică era o dictatură revoluționară cu partid unic, în multe state-națiuni au ajuns la putere regimuri autoritariste mai conservatoare, dintre care majoritatea erau accentuat naționaliste. Dictatorii nu erau un fenomen nou – conceptul își avea originea în Antichitatea clasică. Dar cele mai faimoase exemple din secolul al XIX-lea, Napoleon I și Napoleon al III-lea ai Franței și președintele Mexicului Porfirio Diaz, menținuseră o fațadă constituțională și au continuat să organizeze alegeri. Către sfârșitul secolului al XIX-lea, intelectuali de extremă dreapta precum Julius Langbehn și Maurice Barrès și mișcări precum Acțiunea Franceză și Asociația Naționalistă Italiană au respins tot mai mult noțiunea potrivit căreia statul trebuie să servească națiunea și că voința cetățenilor trebuie să fie exprimată de partidele politice care concurau pentru voturile indivizilor. Influențați de o viziune social-darwinistă asupra arenei internaționale, au susținut că era nevoie de un stat puternic pentru ca națiunea să prevaleze. Guvernarea parlamentară ducea la discuții interminabile, compromisuri slabe și instabilitate politică și, ca rezultat, tindea să submineze unitatea națională și să debiliteze statul. Ierarhia, eficiența și ordinea puteau fi obținute printr-o structură mai autoritaristă. Drept urmare, lideri viguroși, cu o viziune clară despre interesele națiunii, ar trebui să conducă regenerarea statului.” (p. 166)

Prezentate astfel lucrurile, nu ar trebui să ne mai mire longevitatea postbelică a unor lideri precum Franco, Salazar, Muammar al-Gaddafi sau Augusto Pinochet. Revoluția culturală a lui Mao Zedong sau discursul ultranaționalist al lui Ceaușescu sunt tributare acestui naționalism metodologic, însă anularea identității individuale generează multiple consecințe negative.

Reconstrucția postbelică europeană dificilă și lentă în contextul polarizării poltice al lumii între SUA și URSS a generat o nouă abordare a naționalismului, din perspective surprinzătoare pentru unii. Noile granițe nu corespundeau cu reperele statului național ante și interbelic, iar diversitatea etnică amplificată de presiunea uriașă a migrațiilor dinspre zonele de conflict din Orientul Mijlociu, Asia centrală sau Africa a pus la grea încercare identitatea națională. Multiculturalismul afirmat și asumat de către fondatorii Uniunii Europene va genera noi termeni care definesc națiunile, respectiv statele naționale la început de secol XXI:

„Multiculturalismul avea să înregistreze progrese considerabile în deceniile următoare și nu doar în Americi. În anii 1990, autori proeminenți precum canadienii Charles Taylor și Will Kymlicka au scris tratate teoretice extinse întru apărarea unei „politici a recunoașterii” li a unui nou model de „cetățenie multiculturală”. Cam în aceeași perioadă, idealurile multiculturale au fost adoptate de organizațiile internaționale. Convenția Organizației Internaționale a Muncii a fost urmată imediat de o Declarație a drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale sau etnice, religioase sau lingvistice, adoptată de Organizația Națiunilor Unite. În aceste proclamații putea fi distinsă o ierarhie clară în rândul minorităților. Populațiile indigene aveau o poziție puternică și puteau cere sprijin internațional pentru revendicarea unor teritorii, dreptul la autoguvernare și utilizarea cutumelor. Pentru minoritățile etnice, aceste proclamații puteau fi folosite pentru a cere învățământ primar în limba lor maternă, dar nu ofereau o bază juridică pentru a pretinde statut de limbă oficială sau autonomie regională. Însă comunitățile de imigranți – deoarece nu erau „native” – nu puteau avea nicio pretenție colectivă (culturală) pe baza acestor convenții internaționale.” (p. 264)

Ceea ce se întâmplă azi în Statele Unite este cu atât mai condamnabil cu cât națiunea americană a fost de la început definită ca un melting pot etnic și civilizațional. Eric Storm ne dă toate argumentele pentru a lua atitudine față de orice fel de decizie ultranaționalistă. Însă orice critică, oricât de constructivă ar fi ea, trebuie completată de o înțelegere mult mai profundă a propriei identităţi colective și o reconstrucție a relației cu celelalte identități naționale și multinaționale, iar demersul profesorului neerlandez este cât se poate de salutar.

Naționalismul: o istorie globală de Eric Storm