Vă amintiți de David Foenkinos?

Din 2001 încoace, David Foenkinos (40 de ani) a publicat, în medie, o carte pe an. „Vă amintiţi de David Foenkinos?” e al şaselea său titlu, apărut, în Fanţa, în urmă cu opt ani. A studiat Literele la Sorbona şi a făcut parte dintr-o trupă de jazz. Şi cam atât la capitolul statistică. Oricum, am vrut să ajung la partea cu jazzul, pentru că mi s-a părut un element de culoare pentru acest scriitor foarte productiv, care îşi fructifică talentul şi în regia de film.

Ei, da, jazz… Primul gând uşor amuzant legat de romanul acesta a fost că personajul lui Foenkinos (care-i poartă numele, deşi e vorba de o ficţiune) seamănă cu centralul lui Bujor Nedelcovici din „Jurnalul unui cântăreţ de jazz”. I-am tot comparat în timpul lecturii, pentru că ritmul scrierilor e cam acelaşi, cu ceva scânteie în plus de partea lui Foenkinos, dar mai ales pentru că personajele celor doi sunt bărbaţi cam la aceeaşi vârstă (dincolo de 40) şi cam în aceeaşi situaţie, adică într-un impas amoros sau/şi creativ. Totuşi, înainte să merg mai departe, să nu uit să vă spun că romanul lui Nedelcovici mi-a cam displăcut, ca să nu zic enervat, pe când cel al lui Foenkinos chiar mi s-a părut că spune ceva.

Pentru Foenkinos-personajul, impasul este mai degrabă unul creativ. Însă totul se răsfrânge… Scriitor, a avut parte de ceva succes, dar de ceva vreme nu a mai publicat nimic. Riscă să fie uitat, mai ales că imaginaţia sa pare să fi intrat în menopauză (expresia îi aparţine lui Foenkinos, dar e scoasă din context şi nu am ştiut cum să marchez ghilimelele). Foenkinos e frustrat. În timp ce lumea literară fierbe, el tace.

„Aveam gâtul uscat în faţa paginii albe. Şi cel mai greu era să trăiesc: cu cât scriam mai puţin, cu atât produceau alţii mai mult. În fiecare sezon literar, erau publicate mai bine de o mie de romane. Aproape credeam că secătuirea mea galvaniza concurenţa. Nu era nimic mai groaznic decât să asist la această înflorire a imaginaţiei colective. Eram ca un păduche în ţara chelioşilor.”

Şi mai frustrant de atât: la un moment dat, în tren, are impresia că i-a venit o idee grozavă. Îi spune soţiei despre impactul emoţional al momentului, că în sfârşit are un punct de plecare, însă când să-i povestească şi conţinutul acelei idei, îşi dă seama că a uitat-o. Nimic nu pare să-i folosească. Cu vârsta, şi mintea îi joacă feste, iar în cuplu e într-o stare de tristeţe-tandreţe care-i blochează reacţiile. Ţi se face şi milă de el, săracul, cum se zbate să iasă din pasa asta. Deşi soţia, cât mai e şi ea pe-acasă (că la un moment dat i se face şi ei de ducă, din moment ce soţul e în impas total), îi sugerează că poate ar fi mai bine s-o lase baltă cu scrisul şi să se concentreze pe altceva, David al nostru nu şi nu, că el e făcut pentru scris şi că să vezi ce idee grozavă are… Cum să facă să şi-o amintească?

Sigur că are un plan. Va repeta acea călătorie cu trenul, ca să invoce ideea. Şi de aici nebunia, pe care o veţi descoperi singuri în romanul lui Foenkinos, unul dens, de citit iute, într-un tren, nu chiar Paris-Geneva, cum îi place personajului, ci poate Bucureşti-Sinaia şi retur. Îi veţi cunoaşte şi soţia, şi amanta, şi fiica, şi impasul, şi flacăra creatoare, care-l face să nu vadă că în ochii altora, el, ca scriitor, arată chiar ca un nebun. Că doar nu poţi fi sănătos la cap dacă te interesezi de numele femeilor care au luat trenul spre Geneva acum vreun an, într-o zi şi la o oră anume? Doar aşa, că vrei tu să recreezi un cadru, ca să-ţi aminteşti o idee!

Foenkinos-scriitorul e convingător. Aş mai citi măcar un roman scris de el, poate „La délicatesse”, ecranizat în regia lui (2011) sau „Potenţialul erotic al soţiei mele” (2004).

Editura Pandora M;