Turandot – basmele încă mai pot cuceri

Fascinanta lume a Orientului Îndepărtat trezește și astăzi interesul, chiar dacă globalizarea a redus mult din distanțe și a făcut posibilă imersarea în mijlocul civilizațiilor locului. Pe cât de diverse sunt ca forme de expresie (artistice, dar și religioase), pe atât de puțin înțelese rămân tot ceea ce reunim sub umbrela „civilizația asiatică”. În ceea ce privește teatrul, există forme specifice dezvoltate de-a lungul secolelor în China, Japonia sau alte țări, teatrul nō și kabuki fiind doar două dintre ele și care au cunoscut montări apreciate și chiar populare de-a lungul anilor și în spațiul românesc. Sânziana Stoican preia din tehnicile specifice acestor forme de exprimare artistică și le combină de o asemenea manieră încât textul-suport să capete valoarea cuvenită. Așa se face că Turandot – spectacolul Teatrului Excelsior – poate fi urmărit atât de adulți, cât și de copii, în ciuda subiectului propus – un basm clasic, specific Asiei de Sud-Est.

Un decor foarte simplu, aproape auster, în care ochii cad pe strapotina care unește sala cu scena și care este străjuită de niște bețe de lemn cu lungimi impresionante. Pe podea se regăsesc alte astfel de bețe, care de-a lungul reprezentației capătă diferite semnificații – ba sulițe, ba elemente de sprijin, ba simple elemente de decor. Dar cel mai important este unul dintre acestea, care poartă peste tot în scenă, ba chiar și în sală la un anumit moment, un șoim (o pasăre foarte importantă pentru vremurile când vânătoarea era artă în sine, dar și mijloc de asigurare a hranei). Actorii sunt îmbrăcați în negru din cap până în picioare, peste hainele acestea îmbrăcând în funcție de scenă și/sau moment chimonouri cu diferite imprimeuri sau însemne – abia acestea fac diferențierea de clasă socială sau de ierarhie (a curții regale chineze).

Sânziana Stoican a ales să-i țină pe toții actorii în scenă pe toată durata spectacolului (Kalaf pleacă în culise doar pentru foarte puțin timp) și aceștia se rotesc și se plimbă folosindu-se de pași mărunți și de gesturi fracturate sau lente (în funcție de acțiune), specifice asiaticilor. Este de remarcat felul cum toți cei nouă actori se simt unii pe ceilalți, se sprijină reciproc și comunică într-un mod atât de specific, încât se întâmplă să le și dai replica. Turandot (Dana Marineci se identifică cu prințesa, devine o copie fidelă a acesteia, dacă nu chiar Turandot însăși pe alocuri!) stă în spatele scenei o bucată de timp, își asumă integral pasivitatea sau falsa absență, dar din momentul în care ea devine centrul întregii lumi își schimbă radical atitudinea, devenind prințesă în toată regula, cu toane și cu gesturi imperative, care nu lasă loc de discuție. E greu să-ți iei ochii de la ea, mai ales că te fascinează felul cum chimonoul și masca capătă expresivitate, se însuflețesc de la o replică la alta. Kalaf îi face față cu brio (eu am văzut o reprezentație în care rolul a fost asumat de Dan Pughineanu), ba chiar o ridică și mai mult, o aduce în stadiul de a căuta soluții la ghicitoare și a de a-și recunoaște iubirea în final. Este un duo în jurul căruia se construiește și reconstruiște o lume întreagă, dar de o asemenea manieră încât celor din sală le devin cunoscute obiceiurile și istoria Chinei îndepărtate (acțiunea are loc într-un timp nedefinit, dar îți dai seama din felul cum sunt orânduite treburile că tătarii încă reprezentau o forță a lumii și că abia fusese stins unul din conflictele dintre un trib tătar și chinezi). Și cum orice curte regală are slujitori vrednici și supuși care-și duc viața în funcție de toanele împăratului sau de legile impuse de acesta, avem și aici un microcosmos ale cărui legi de organizare ne devin evidente încetul cu încetul. Oana Predescu este slujnica devotată (chiar a fost în rol, foarte expresivă și cu o tehnică foarte bine însușită), mama acesteia (Mihaela Trofimov) și tatăl vitreg (Oliver Toderiță) vin de la han și aduc cu ei intrigi, dar și susținere pentru fiica lor. Ta (Mircea Alexandru Băluță) și Pa (Mihai Mitrea) fac deliciul sălii, un duo construit la limita parodiei, comunică excelent între ei, dar mai ales cu sala, ducând dintr-o loc în altul vorbe, semne și însemne diferite. Alex Popa dă viață șui Altoum/Ismaele, dar este savuros în rolul împăratului – atât de bine dozat fiecare gest și e atât de firesc în tot ceea ce face, încât devine un adevărat magnet pentru spectactori. Chiar dacă se află în sală sau în fundul scenei, el reușește să se facă prezent și să-i orienteze pe toți spre deznodământul așteptat. Adelma, prințesa devenită slujnică (Camelia Pintilie) întregește lumea de la curtea prințesei Turandot, dând nuanțe și tonalități diferite conflictului dintre prințesă și Kalaf.

Foarte interesant gândit universul sonor al întegului spectacol, actorii cântând live la diferite instrumente specifice (gongul asiatic e un exemplu), potențând intensitatea dramei și reușind să dea și mai mult înțeles ghicitorilor sau diferitelor replici rostite în anumite momente. Așa se face că Turandot, spectacolul Teatrului Excelsior este un spectacol menit să destindă, fără nicio urmă de vulgaritate sau de tușe grosiere (poate că la traducere ar mai trebui umblat puțin, pentru că sunt unele cuvinte care sună strident în context). Este genul de spectacol care poate atrage copiii în sala de teatru și, mai mult, îi poate determina să și revină.