Despre Lev Nikolaevici Tolstoi (1828-1910) s-au scris tomuri întregi. Colosul de la Iasnaia Poliana a trăit mult şi amestecat, o existenţă din care n-au lipsit excesele, crizele, panica, gândurile suicidare şi evadările. Despre acestea toate fac vorbire contemporanii săi, cărţile sale, exegeţii, dar mai cu seamă Tolstoi însuşi. Într-un colosal şi recurent exerciţiu de autoscopie, scriitorul rus a ţinut jurnal toată viaţa, aşezându-se permanent sub lupa neiertătoare a propriei conştiinţe lucide.
În facultate am citit o biografie în acest sens, scrisă de Henri Troyat. Parcursesem deja capodoperele tolstoiene şi mi s-au luminat destule dintre tezele sale din momentul în care am lecturat această biografie recomandată de una dintre profesoare.
Idealistă, aproape romanţioasă cum eram la vârsta aceea, viaţa şi excesele lui Tolstoi m-au îngrozit. Să-i pui în braţe viitoarei soţii, o tânără puritană, jurnalele în care desfaci, precum foile suprapuse ale unei cepe, etapele vieţii tale egoiste, în degringoladă, mi s-a părut prea mult. Iar sacrificiul Soniei Behrs – inconştienţă sau vocaţie de martiră. De fapt, era o formă prin care o punea în gardă, fără să o judece dacă ar fi refuzat căsătoria cu el. Trebuia să şi-l asume pe acest bărbat, în cunoştinţă de cauză. Sunt sigură, chiar şi azi, că Sonia şi-a idealizat relaţia cu soţul, cel puţin în primii ani ai vieţii lor împreună. Ca orice femeie îndrăgostită…
La Editura Herald, în traducerea şi sub îngrijirea Ancăi Irina Ionescu, a văzut lumina tiparului de curând o ediţie a Spovedaniei lui Lev Tolstoi, cu subtitlul Căutând sensul vieţii. Pentru cei care nu ştiu prea multe despre omul şi scriitorul rus, cartea aceasta oferă diagrama sinuoasă a unui destin la persoana I: primele amintiri din copilărie, crizele adolescenţei, crizele religioase, dependenţa de sex şi de jocurile de noroc, căsătoria, copiii (12 la număr, o parte decedaţi la vârste fragede), înstrăinarea de familie, fuga de acasă, lupta continuă cu depresia etc. Autoanaliza este necruţătoare:
„Nu pot să nu-mi amintesc de aceşti ani (primii ani ai tinereţii, la ei se referă) fără oroare, dezgust şi durere în inimă. Am ucis oameni în război, i-am provocat la duel ca să-i ucid, am pierdut la cărţi, am risipit roadele trudei mujicilor, i-am omorât, am trăit în desfrânare, am înşelat. Minciuna, hoţia, depravarea, beţia, violenţa, crima… Nu a existat nicio nelegiuire pe care să n-o comit.” (pag. 33)
În miezul vieţii, Tolstoi simte în el, adânc, viermele otrăvit al depresiei. La 50 de ani, în plină forţă fizică, având o familie împlinită, glorie literară şi bani, în el se instalează perfid „lehamitea de viaţă”; „…un fel de forţă de neînvins mă împingea să fac ceva ca să scap de ea. Nu se poate spune că doream să mă sinucid. Era o forţă similară cu năzuinţa mea anterioară spre viaţă, dar în sens contrar. Mă străduiam din toate puterile să mă îndepărtez de viaţă.” (pag. 50)
Când conştientizezi că nu eşti nemuritor, căutarea unui „sens al vieţii” devine un imperativ necesar. Iar căutările lui Tolstoi stau sub semnul unei lucidităţi febrile, aş zice, conform propriilor mărturisiri:
„Nu puteam să atribui un sens raţional niciunui fapt şi nici întregii mele vieţi (…) Azi-mâine vor veni bolile, moartea (şi chiar veneau!) împotriva oamenilor dragi, împotriva mea, şi nu va mai rămâne nimic, în afară de duhoare şi viermi.” (pag. 53)
În miezul acestei constatări este inserată o fabulă orientală elocventă: un călător este surprins în stepă de o fiară sălbatică furioasă. Omul se aruncă într-un puţ secat, dar pe fundul acestuia un balaur cască botul şi-l ameninţă. Nefericitul călător nu ştie ce moarte să aleagă, agăţându-se atunci de creanga unui arbust crescut într-o crăpătură a zidului. Se ţine de ea până îi amorţesc mâinile. Priveşte în jur şi vede doi şoareci, unul alb şi unul negru, care rod creanga de care s-a agăţat. Ştie că urmează să cadă şi că va muri. Dar mai vede, în răstimp, câteva picături de miere sălbatică pe frunzele ramurii. Întinde limba spre ele şi le linge cu nesaţ…
Amintindu-şi această fabulă şi adaptând-o la propria sa existenţă, Tolstoi mărturiseşte:
„Cele două picături de miere care mi-au abătut privirea mai mult timp de la adevărul aspru – iubirea faţă de familie şi faţă de scrierile mele literare – nu-mi mai par dulci”.
Şi caută, caută sensul vieţii. Îl caută în vechile scrieri religioase, în doctrinele filozofice, în cărţile savanţilor. Toate, pe rând, îl nemulţumesc. Niciun domeniu al cunoaşterii nu i se pare îndestulător. Picăturile de miere devin acre, chiar fade. Citeşte şi se pătrunde de învăţăturile Eclesiastului. Căutările lui perseverează. Încet-încet, îşi întoarce fiinţa spre oamenii simpli, mujicii de pe propria moşie. Le admiră seninătatea şi cumpătarea. Trăieşte cu ei, îmbrăcându-se cu haine aspre, participă la muncile agricole, mănâncă şi doarme alături de ei. Face dragoste cu femeile şi fetele lor. Înfiinţează şcoli pentru ei. Scrie despre ei. Bucuria de a trăi se întoarce în fiinţa lui sleită de căutări. Este o perioadă fastă, binecuvântată.
„Misiunea omului, în viaţă, este să-şi mântuiască sufletul; pentru asta, trebuie să trăieşti în chip dumnezeiesc, să renunţi la plăcerile vieţii, să munceşti, să te smereşti, să suferi şi să fii milostiv.” (pag. 128)
Moartea şi singurătatea îşi vor mai arăta colţii, dar nu-i mai pot smulge ceea ce a câştigat. Fugind spre Caucaz, cu trenul, în 1910, moare singur, într-o gară din Astapovo. Biserica Ortodoxă îi refuză slujba creştinească. Era un rebel. Dar Lev este îngropat aproape de Dumnezeu, lângă toiagul mitic despre care îi povestise, în copilărie, fratele său…
Editura Herald,
Anul apariţiei: 2016,
Nr. pagini: 155,
Traducere din limba rusă şi îngrijire ediţie: Anca Irina Ionescu
ISBN 978-973-111-598-6
Poţi cumpăra cartea de la elefant.ro sau libris.ro.
(sursa foto reprezentativă: observator.tv)
