Secretul lui Lucy – dezonoarea lui (despre „Dezonoare” de J.M. Coetzee)

Mă gândeam să nu scriu absolut nimic despre Dezonoare, prea mă bulversase lectura, prea complexă, prea profundă și multidimensională pentru a o încadra într-o cronică de amator, și probabil prea comentată. „Dezonoare” a fost publicată în 1999 și a câștigat Booker Prize. John Maxwell Coetzee a câștigat și Premiul Nobel pentru Literatură la câțiva ani de la apariția acestui roman, iar în 2008 Steve Jacobs îl ecranizează avîndu-l pe Malkovich în rolul principal. În România cititorii o savurează de prin 2011, așa că prima dilemă ivită în capul meu: ce aș mai putea spune nou despre ea în 2017? Dilema încă mai persistă. Se spune că romanul acesta ar fi răspunsul lui Coetzee la întrebarea lui Kafka: Ce ar trebui să facă un om care a fost adus la nivelul unui vierme în ochii celorlalți, să devină un zero, sau să înceapă de la zero? (din memorie, aproximativ, nu am reușit să găsesc originalul). Răspunsul e pe măsura întrebării.

Ce îmi place mult la Coetzee este felul lui de a-și construi personajele și de a le prezenta cititorului. El este nepărtinitor cu ele, cititorul singur trebuie să hotărască ce fel de oameni sunt, gradul de conștiință care să li-l atribuie. Eu am avut o dificultate serioasă în înțelegerea „eroului” principal. David Luria este un bărbat singuratic de 52 de ani, profesor plictisit la Universitatea din Cape Town, trecut prin două căsătorii. Este afemeiat, are multiple legături inclusiv cu soțiile colegilor, o dorință sexuală greu de stăpânit recurgînd și la sexul cu prostituate. Deși respectabil prin poziția socială, poate fi el numit onorabil? Onoarea nu e o verticalitate existențială? La David Luria pasiunea pentru femei este „coloana vertebrală a existenței lui” și această pasiune i-a jucat festa. Se vede acuzat de hărțuire de către o studentă frumoasă, de culoare, Melanie. Trece printr-un proces și este destituit din postul pe care îl avea la Universitate. S-ar putea să vi se pară comportamentul lui Luria din timpul procesului demn, donquihotesc, dar nu e chiar așa, e doar egoist. Coetzee m-a învățat că ceea ce pune pe foaie nu e deloc la întâmplare, orice cuvânt este important și își găsește ecoul. Faptul că Luria își dorește să scrie o operă despre Byron vorbește de la sine, faima Lordului Byron e cunoscută, dar este oare conștient Luria de similitudini? Uneori mi se crează impresia că nu, că ar trăi în lumea lui, într-o autoamăgire romantică hrănită de literatură:

„– Nu pleca, rămâi să-ți petreci noaptea cu mine.

Ea îl privește peste buza ceștii, susținându-i cu fermitate privirea.

– De ce ?

-Fiindcă așa trebuie să faci.

– De ce să trebuiască?

– De ce? Fiindcă frumusețea femeii nu-i aparține în totalitate. Este un dar pe care îl duce cu sine odată cu venirea pe lume. Are datoria să-l împartă cu ceilalți. (Luria în dialog cu Melanie)”

Pe alocuri apare nesiguranța, conștientizarea:

„Nu e chiar viol, nu-i chiar așa, totuși este o apropiere nedorită, nedorită până în măduva oaselor. Ca și când ea s-ar hotărî să rămână inertă, să moară în forul ei interior pe durata actului, asemenea unui iepure când colții vulpii i se încleștează în jurul gâtului. Ca și când tot ce i s-ar face ar fi departe, undeva înafara ei. (…)

A fost o greșeală, o greșeală enormă. În această clipă, este sigur, ea , Melanie, încearcă să se purifice de ceea ce i s-a întâmplat, să se spele de amintirea lui. O și vede lăsând să se umple cada, pășind apoi în cadă, cu ochii închiși , ca un somnambul. Și lui i-ar plăcea să facă o baie.”

Dar această conștientizare nu durează mult, de parcă mintea lui ar încerca să-l protejeze invocând argumente care să-l absolve de vină. El nu a violat, el nu a hărțuit, cazul lui se întemeiază pe dreptul la dorință, el l-a slujit pe Eros, el, ultimul dinozaur al moralității(!).

Egoismul personajului l-aș explica și prin profundul său dezinteres față de părerea victimei, nu și-a dorit niciodată să afle de ce Melanie l-a acuzat. În capul lui, povestea personală e cea adevărată și nu acceptă alte variabile. Deși acuzat, trecut printr-un scandal public, nu asta e dezonoarea sugerată de titlu. E cel mult o decădere.

După proces se hotărăște să facă o vizită fiicei sale, Lucy, care are o fermă la țară. Lucy, o lesbiană de 25 de ani, lipsită de feminitate ducându-și existența printre câini și zarzavaturi. Fiica își numește tatăl David, cei doi par mai mult amici. Tatăl își ajută fiica, face cunoștință cu anturajul ei. În ziua în care au o conversație extrem de curioasă despre instinctul sexual, despre acea chestiune care s-ar putea numi dezonoare, despre excesul de pudibonderie civilizată, sunt atacați la ei acasă. Luria este închis în toaletă și incendiat, iar Lucy este violată de trei bărbați de culoare. O interesantă inversare de rol. Ce ironie simetrică de destin! Această tragedie îl trezește, începe să înțeleagă unde se află. Barbaria își confirmă prezența.

„Vorbește italiană, vorbește franceză, numai că nici italiana nici franceza nu îl pot scăpa de Africa întunecată. Este neajutorat, asemenea mătușii Sally, personajul de desen animat, misionara în rasa călugărească și cu pălărie de soare cu boruri largi, cum se poartă la Tropice, așteptând cu mâinile împreunate în rugăciune și cu ochii ridicați spre cer, în timp ce sălbaticii sporovăiesc în păsăreasca lor și se pregătesc să o arunce în cazanul pus la fiert.”

Violul propriei fiice și neputința de a face ceva. Secretul lui Lucy – dezonoarea lui. Acest incident va schimba cardinal viața celor doi. Ce nu vom înțelege noi ca cititori este comportamentul lui Lucy. Coetzee nu ne-o dezvăluie. Acest personaj nu-și duce aproape niciodată gândurile până la capăt. Dialogurile prin care am putea-o cunoaște se rup. Trecutul ei nu este expus decât în linii foarte mari. De fapt, Lucy și felul cum își gestionează tragedia ar putea să vă enerveze rău. Această resemnare, încrederea ei că singura viață posibilă este cea pe care o are deja. Încercarea ei de a intra în și de a aparține comunității locale. Ispășirea păcatelor istorice, grija față de alții, acceptarea – fac din Lucy un personaj aproape dostoevskian, iar tatăl trebuie să învețe să trăiască cu atitudinea fiicei. Constrângerea de a face ceva, inactivitatea forțată de nedorința și embargoul de a se amesteca în treaba care o privește doar pe ea, chiar și atunci când agresorul defilează în fața lor la o petrecere, îl distruge pe Luria. Onoarea lui este călcată în picioare, onoarea lui de tată, de apărător. Secretul lui Lucy – dezonoarea lui.

Luria se resemnează.

În Africa viața unui câine nu înseamnă nimic. Cât respect poate fi acordat vieții unui animal, atunci când viața unui om nu trezește compasiune. Câinii morți sunt aruncați la gunoi. Luria începe să îngroape leșurile. Prin acest act simbolic de harijan se purifică, își reîntoarce demnitatea pierdută, un rest de civilizație într-o lume barbară.

„Ce motiv a avut să preia sarcina asta? Pentru a-i ușura corvoada lui Bev Shaw? Fiindcă ar fi suficient să arunce sacii la groapa de gunoi și să-și vadă liniștit de drum. De dragul câinilor? Bine, dar câinii sunt deja morți și, oricum, ce știu câinii despre onoare și dezonoare.

Atunci probabil că o face pentru sine. Pentru propria viziune pe care o are despre lume, o lume în care oamenii nu folosesc lopeți pentru a tasa leșuri, astfel ca acestea să încapă mai bine în camera de incinerare.

(…)

Curios că un bărbat atât de egoist ca el a ajuns să se pună de bunăvoie în slujba câinilor morți. Probabil că există și alte modalități, mult mai productive de a te pune la dispoziția lumii, sau a ideii pe care ți-o faci despre lume. De pildă ai putea face ore suplimentare la clinică. Sau ai putea încerca să-i convingi pe copii de la groapa de gunoi să nu-și mai bage otravă în corp. Până și faptul de a te apleca hotărât asupra libretului Byron ar putea fi considerat, la rigoare, un serviciu adus umanității.”

Se reîntoarce la Byron, dar de data asta alfel…

Deși romanului i s-ar putea atribui nuanțe religioase, eu nu îl văd așa. În dialogul Luria – Isaac, Isaac lasă să cadă umbra lui Dumnezeu, în stil rusesc de crimă și pedeapsă. Totuși nu găsesc suficient sentiment ca să devină fabulă teosofică. Mai degrabă înclin spre spiritul laic și analitic al narațiunii. Tragedia provoacă autoanaliza. Această alunecare de la egocentrism la altruism poate fi văzută în opera la care lucrează. Accentul pus pe Byron se deplasează spre Teresa (iubita acestuia), într-un final spre Allegra:

„Teresa conduce. Filă după filă, el o urmează. Apoi, într-o bună zi, din întuneric răsare o altă voce, una pe care nu a auzit-o până acum, pe care n-a prevăzut c-o s-o audă. Din vorbele pe care le cunoaște, ea aparține fiicei lui Byron, Allegra. Dar de unde urcă, din interiorul lui, această voce? De ce m-ai părăsit? Vino să mă iei! strigă Allegra. Atât de cald, atât de cald, atât de cald! se lamentează ea pe un ritm propriu care acoperă instantaneu glasurile celor doi iubiți.

La chemarea fetiței de cinci ani, atât de inoportună, nu răspunde nimeni. Fără dragoste, neiubită, neglijată de tatăl ei celebru, a fost trecută de la unul la altul pentru că finalmente să fie dată în grija călugărițelor. Atât de cald, atât de cald ! scâncește ea în pătuțul de la mănăstire unde se stinge de la mal’aria. De ce m-ai uitat?”

Este Lucy o Allegra supravețuită?

Resemnarea aduce acceptarea și maturizare:

„Oare ce urmări va avea faptul de a fi bunic? Ca tată, nu a prea reușit, deși s-a străduit cât a putut. Ca bunic, probabil că va aduna chiar mai puține puncte decât media. Îi lipsesc virtuțile bătrâneții: cumpătare, blândețe, răbdare. Dar pesemne că aceste virtuți apar când dispar alte virtuți: virtutea pasiunii, de pildă. Trebuie să reia lectura din Victor Hugo, poetul vârstei bunicilor. S-ar putea să învețe câte ceva de acolo.”

Dacă m-ar întreba cineva, aș zice că Coetzee e genial; dacă m-ar întreba dacă merită Nobelul aș zice – cu vârf și îndesat. Dacă merită citită? Mă întorc la Kafka, dar de data asta citez:

„I think we ought to read only the kind of books that wound and stab us. If the book we’re reading doesn’t wake us up with a blow on the head, what are we reading it for?”

Editura: Humanitas Fiction