„O să vină și primăvara, Bandini” – John Fante

După cum mărturiseam, am făcut o pasiune pentru scrierile lui John Fante și urmarea firească, după ce am citit „Drumul spre Los Angeles”, a fost să citesc o altă carte a sa – „O să vină și primăvara, Bandini”, care mi s-a părut diferită de prima și, pe alocuri, mi-a plăcut chiar mai mult. Romanul acesta se axează pe anii copilăriei lui Arturo Bandini, acest alter-ego al autorului, mai exact pe acea perioadă de tranziție de la copilărie la adolescență, în care se cristalizează personalitatea acestuia și în care fiecare întâmplare, fiecare amănunt, are un rol însemnat. Am remarcat de la bun început că nu există o continuitate în privința acestor două romane, chiar dacă personajul principal pare a fi același. În „Drumul spre Los Angeles”, Bandini avea o soră și locuia cu ea și cu mama sa lângă Los Angeles, tatăl fiind mort de ceva timp. Acum are doi frați mai mici și locuiesc împreună cu părinții în Colorado. Tatăl – Svevo Bandini – joacă un rol important în cadrul romanului, în jurul său pare că se învârte mare parte din acțiune și faptele sale influențează destinele celorlalți, mai cu seamă pe al lui Arturo. Ca și cum tatăl ar fi figura centrală, încât te poți întreba cărui Bandini îi este adresat îndemnul din titlu – „Wait Until Spring, Bandini”? Amândoi așteaptă într-un fel sau altul venirea primăverii, pentru a se scutura de mâzga sărăciei – cea care le înăbușă visurile.

Arturo are o grămadă de visuri, cei paisprezece ani pe care îi are îi conferă terenul prielnic pentru cultivarea lor. Dar nu poate rămâne indiferent la drama familiei sale care trăiește mai mult pe datorie, dramă care se adâncește atunci când tatăl, capul familiei, singurul care aduce bani în casă, apucă pe căi … să zicem greșite. Adolescentul Arturo asistă la zbuciumul mamei sale în vreme ce-și trăiește propriile „drame” ca elev la școala catolică, fără a putea scăpa de eticheta de imigrant, sperând să câștige inima fetei de care este îndrăgostit în taină. Încă nu se pot întrevedea mugurii aspirațiilor literare ale lui Arturo prezente în celelalte romane care îl au ca protagonist, însă cu siguranță se pot observa uneltele care îi șlefuiesc personalitatea – modelele umane din jurul său, bune sau rele, greutățile care apasă indirect și umerii săi, dar și trăirile pure, adolescentine. În umbra orgoliosului său tată, lângă mama care-și învârte mereu mătăniile murmurând rugăciuni, Arturo dă piept cu chipul necosmetizat al lumii și nu-i este pe plac, dimpotrivă, o nepotolită revoltă îi macină sufletul.

„ Cu șaisprezece ani în urmă, mama lui fusese frumoasă, pentru că o văzuse în fotografie. Ah, ce mai fotografie! De multe ori, când venea acasă de la școală și își găsea mama obosită, îngrijorată și nu chiar atât de frumoasă, se ducea la cufăr și o scotea – fotografia unei fete cu ochi mari și pălărie uriașă, zâmbind cu dinți mulți și micuți, o frumusețe de fată rezemată de mărul din curtea bunicii Toscana. O, mamă, ce mi-ar fi plăcut să te pup atunci! O, mamă, de ce te-ai schimbat?” (pag.111-112)

„Ascunse revista ieftină și deschise ușa odăii goale de lângă bucătărie, unde țineau cufărul mamei lui. Încuie ușa pe dinăuntru. Îhm, de ce o fi făcut asta? O deschise la loc. Camera era ca un frigider. Se duse la fereastră, unde se afla cufărul. Apoi se întoarse și încuie iar ușa. Avea senzația că n-ar trebui să facă asta, și totuși, de ce nu? Ce, nu putea să se uite la o poză cu mama lui fără să aibă sentimentul că face un lucru necuviincios, care-l murdărește? Bine, să presupunem că nu era vorba de mama lui, de fapt, era o ființă care nu mai exista, prin urmare, ce mai conta?”

Bucurie nu întrevede decât în simțămintele pentru Rosa, frumoasa sa colegă, dar asta doar în cazul în care speranțele sale s-ar materializa. În reveriile sale, se vede bogat și celebru, iar această bogăție îi pare calea spre inima iubitei sale, dar și scăparea de stigmatizantul statut de imigrant. De aceea, probabil, nu-l poate condamna pe tatăl său când acesta se încurcă cu o femeie foarte bogată, chiar dacă-și vede mama topindu-se pe zi ce trece din pricina suferinței pe care i-o provoacă simpla intuiție că soțul o înșală. Certitudinea ar fi prea dureroasă pentru ea, crede Arturo, și, mai mult, ea nici n-ar putea înțelege ceea ce băiatul percepe în pofida vârstei încă fragede.

„ Universul cel misterios îl înconjura amenințător, iar el era singur pe șinele de cale ferată, grăbindu-se spre strada pe care mergeau bărbați și femei, unde nu mai era atât de singur, și, în timp ce fugea, avu revelația, asemenea unor pumnale ascuțite în plex, că e un avertisment din partea Celui de Sus, că acesta este modul Lui de a-i spune că Domnul îi cunoaște păcatul: el, hoțul ce-i furase cameea mamei sale și încălcase cele zece porunci. Tâlhar, tâlhar, proscris de Dumnezeu, copil al Iadului, însemnat cu negru pe răbojul sufletului său.”

Deși are doar paisprezece ani, pentru Arturo, lupta pentru supraviețuire capătă contururi clare și, dincolo de aspirațiile sale, știe că trebuie să înfrunte realitatea, așa bolnavă cum este ea. Are sufletul odihnit, ceea ce poate că este un avantaj, o sursă însemnată de energie. Este interesant să-i urmărești evoluția, drumul sinuos, mărginit de tot felul de încercări. M-a cucerit stilul lui Fante, modul în care pătrunde în conștiința personajului său (ori poate că nu a pătruns, ci doar l-a scos la suprafață pe cel care exista deja în el) și sunt nerăbdătoare să parcurg și celelalte scrieri care îl au în centrul lor pe Arturo Bandini. Și sper că nu va trebui să aștept să vină o altă primăvară până le voi găsi.

Editura: Humanitas Fiction