Nesupunerea… mucegaiurilor nobile apriorice

Titlul cronicii vine și de la faptul că penultima carte a scriitorului se numea Supunere și pentru că spre final, p.273, este un apropo la un partid real, „La France insoumise”, 6,31% din voturile francezilor la recentele europarlamentare, dar mai ales deoarece este un apel aproape șarmant (nu cred că Houellebecq vrea să fie necesar simpatic cititorilor!), aproape depresiv (de fapt vreau să zic că textul este și o definiție romanescă șarmantă a depresiei) la rezistență, ba chiar la nesupunere civică: oameni buni, pentru o viață cu iubire, trebuie să luptați, cu orice mijloace, trebuie să apelați chiar și la quasi-pura dispariție!…

Aluzia la noblețea apriorică a condiției umane (încreștinate sau nu, fiind atenți la ultimele trei paragrafe ale cărții:

„De fapt, Dumnezeu are grijă de noi, se gândește la noi în fiece clipă și, uneori, ne traseză directive foarte limpezi. Căldura iubirii care ne umflă pieptul și e gata să ne taie respirația, iluminările, extazurile, toate cu neputință de explicat prin prisma naturii noastre biologice, a statutului nostru de simple primate, sunt semne foaret deslușite.

Înțeleg acum punctul de vedere al lui Christos, exasperarea lui repetată în fața inimilor care stau ferecate: toți primesc semne, dar nu țin seamă de ele. Chiar trebuie să-mi mai dau și viața pentru toți amărâții ăștia? Chiar trebuie să fiu în halul ăsta de explicit:

S-ar părea că da.” – p.295),

în combinația gustativă cu trimitere și la un episod din literatura română, dar mai ales cu salivarea la gândul ce-atinge adamic brânzeturile franțuzești, menționate și ele, cu toate problemele legate și de situația fermierilor normanzi, va fi, probabil, înțeleasă, dacă eventualul cititor va simți sau, mai ales, va simți cum își pierde dorințele ori plăcerile, dorința de a avea plăceri, chiar și plăcerea a de a fi pur și simplu cât mai uman posibil, într-o „perioadă global inumană și de rahat”, p.160, dar în care, totuși, „complexitatea lumii e prea mare”, p.247, precum personajul principal, Florent-Claude Pierre Labrouste, 46 de ani, la al cărui dicteu automat al conștiinței și memoriei suntem martori prin bunăvoința literaturii în general… Mai exact, Labbrouste este naratorul, dar nu scrie!

Evident, lumea e complexă și scriitura lui Houellebecq încearcă să fie oglindă a acestei complexități. De pildă, la recent încheiatul târg de carte de la Galați, la standul Editurii Doxologia, se citea… „Serotonină”. Ar fi interesant să spun că la cea mai recentă vânătoare de foci din Groenlanda, într-un moment de respiro, se citea tot al șaptelea roman al lui Houellebecq…

Cert este că avem (și) o resuscitare a unui existențialism atins de mucegaiurile nobile de care ziceam, apriorice, un existențialism sui generis al naratorului, alimentat și de incertitudine, amărăciune, istovire, nostalgie, poate și de mânia de care scrie un Bernard Pivot, înnobilând (se analizează, și cu umor, situația unei părți a urmașilor aristocrației franceze) resemnarea; este o simfonie a decadenței, a clipei nesfârșite a conștientizării faptului că viața s-a dus, „era gata”, p.286-287, a relevării faptului că, înainte de a fi copii ai lui Iisus, suntem copii ai Timpului, scena în care doi vechi prieteni, conștienți că Prietenia este, la urma urmelor, doar un moft frumos, este doar Artă, ascultă un concert al formației „Deep Purple” fiind antologică…

Ca un iconar al unei noi religii care primește sarcina de a realiza „singur pe pământ” (p.236), vorba vine, „redecorarea sacră” a interiorului Taj Majal-ului, scriitorul posedat de Labrouste încearcă să învie iubirile personajului, cele două-trei mari iubiri, pe lângă cele care au rămas doar ca niște episoade vremelnice ori ratate…

Recent, pe TV5, am vizionat un documentar dedicat vieții lui Alain Delon, personalitate ajunsă la nivelul de depresie, delăsare, pardon, minimă mizantropie a personajului Labrouste, abia spre 80 de ani. Spre final de film, aflăm că în grădina casei sale cele mai dragi este un mic templu, sanctuar, unde, teoretic, declarativ, ar dori să fie îngropat, singur, numai lângă câinii săi, existând deja vreo 30 de morminte ale necuvântătoarelor. Deși Alain Delon a trăit iubiri frumoase, cu femei cu adevărat fermecătoare…

În Serotonină este un episod pornografic (de fapt, la limta dintre erotism și pornografic sunt mai multe scene), având-o în prim plan pe partenera de viață a lui Florent din momentul începerii narațiunii, o japoneză dintr-o familie de vază, Yuzu, cu vreo 20 de ani mai tânără decât naratorul. Aceasta se iubește, este iubită, sic, de o haită de câini…

Între aceste raportări… cinice la existență, se poate înțelege probabil o mică parte din mentalitatea lumii contemporane (occidentale, occidentalizată, supraviețuind între laic și sacru, resacralizare, chiar și printr-o viitoare… „supunere” sau revenire quasimodoniană la ruinele catedralei Notre Dame, francez-universale, aflată între un crepuscul delonian și o aparentă amorțire sau dezlănțuire houellebecqiană, pascalbruckneriană, pascalquinardiană, jean-philippe-toussaintiană, ca să mă refer la cele mai recent lecturi din acest univers, deloc exhaustive…

Părinții lui Labrouste, sinuciderea lor romantică (s-a mai subliniat undeva, online, romantismul Serotoninei), îngroparea lor în același sicriu, devin referențiale, sunt indirect un model, transcend cele două repere de mai sus, decdente sau nu. Încercarea lui Labrouste de a-și reîntâlni iubitele, cele care au contat, tentativa de a relua povestea cu Camille, tentativă oprită de o deloc primatologică luciditate (este un episod, să-i zicem monstruos în care primata este ispitită etologic de o crimă absolut normală în lumea animalelor; dacă s-ar fi continuat pe acea linie, fără grabă, probabil Serotonină ar fi putut fi comparată cu Binevoitoarele lui Littell), sunt expresii ale nostalgiei după Iubirea perfectă care ar fi umplut, reumplut, „pustietatea zilelor sale”, „propriul infern”, deoarece el „a cunoscut Fericirea” (p.135)…

Bref, pentru cineva care nu știe chiar nimic despre Serotonină, simplificând, este povestea unui angajat la Ministerul Agriculturii, trăind o căsnicie nefericită, ajuns depresiv cu acte în regulă, luând un tratament care îl duce însă spre pierderea virilității, plăcerii ș.a.m.d. Este un simbol al primatei înțelepte, care știe de facebook, slujbaș al Uniunii Europene (uniune criticată subtil, dar și cu blocare de autostradă, cu schimburi de focuri de arme, cu o sinucidere rituală aproape, a celui mai bun prieten al naratorului; satirei mai sunt supuși, printre altele și alții, belgienii, olandezii, germanii, probabil nu întâmplător pedofilul care apare este neamț, rușii, tiriștii bulgari și estonieni, cerșetorii români, Regina Angliei ș.a.m.d.), căruia nu îi rămâne decât să aleagă să… dispară din actele administrației, alegând oarecum între uciderea soției japoneze și o retragere strategică, în primul rând prin Paris marginal, apoi Normandia celui mai bun prieten, descendent al aristocraților de pe vremea cuceririi Angliei de către normanzi; traiul prin hoteluri, case închiriate are farmecul lui, dar mai ales tragismul, disperarea (și a unui fumător înrăit), țara fumătorilor lui Marin Mălaicu Hondrari nefiind știută de francez, deși de moldovence știe prea bine, recomandându-le prietenului, care va alege însă să fie erou; se va ajunge și la criticare de cuvânt („Nu e bine ca iubiții să vorbească aceeași limbă, nu e bine să se poată înțelege cu adevărat, să poată comunica prin vorbe, fiindcă, dintotdeauna, cuvântul nu a avut vocația de a izvodi iubire, ci doar dezbinare și ură…”, p.82), desigur paradoxal, se va ajunge și la condamnarea mediocrității lui Dumnezeu, p.154, dar când ești prins în „mecanismul nefericirii personale”, p.189, nu prea mai poți scăpa, Moartea în general și Moartea libidoului în particular devenind personaje principale, rivale ale femeilor pe care, totuși, omul, domn și stăpân al unui Dumnezeu, totuși, iarăși, înțelept, p.201, este chemat să le cunoască, să le iubească, să ajungă la Frumusețe și înțelesuri, p.288, trecând prin jocul secund, cultural, care îl poate face să mediteze la diferența dintre „fetele în floare” și „păsăricile umede”, să nu uite nu numai de faptul că a fost fericit, dar și că i-a cunoscut, direct sau indirect pe, într-o ordine oarecum respectând apariția în carte, Finkielkraut, Bataille, Blanchot, Cioran, Rousseau, Pascal, Aragon, comisarul Columbo, Rihanna, Elvis Presley, Proust, Thomas Mann, Lamartine, Conan Doyle, Macron, Gogol, ca să nu mai zicem de repere ale unei societăți de consum: cafeaua Malongo, asta savurez când scriu cronica, rivală la Starbucks, garantez, Coca Cola, apa Volvic, Repsol, Mercedes, Wolkswagen broscuță, caisele de Roussillon, coniacul Cardenal Mendoza, Calvados și, desigur, Captorix, Seroplex, Capton D-L, Prozac, diverse stațiuni ori alte repere turistice…

Dacă în urmă cu vreo 20 de ani, Pascal Bruckner, cu umorul lui, sugera că singura justificare a existenței sunt vacanțele, pentru care merită să sacrifici multe, acum am fi la un alt moment de cotitură: trebuie să învingem „nefericirea cea mai mare”, care o fi ea; așadar, „reinventare sau blegeală”, declarare de război antidepresivelor sau salvare a momentelor de fericire dintr-o viață de om pentru o arcă a sentimentelor despre care nu prea putem ști dacă ne va folosi după moarte mai mult decât, de pildă, o imagine a unei șatene din El Alquian…

Desigur, exagerez, veți vedea ce este cu acea șatenă, ca și cu moldoveanca focoasă propusă la figurat prietenelui de către Labrouste… Desigur, cartea este mai mult decât criza unui bărbat ajuns la vârsta la care au plecat Baudelaire și Nerval, amintiți și ei. Între florile răului și tenebrele epocii noastre, Michel Houellebecq ne rămâne ca un martor, un martor cheie al acuzației conform căreia „Lumea socială era o mașinărie de nimicit iubirea.”

Serotonină de Michel Houellebecq