În numele Lucidității… sau Les Misérables și Luciditatea – despre „Isus al meu” de Gabriel Liiceanu

Moto:

„Omul care construiește baraje nu e cu necesitate un anti-irigaționist.” – Ezra Pound (Ghid spre Kulthură)

Gabriel Liiceanu, în numele Lucidității, Adevărului de dincoace de Dogma care proclamă (și revendică altă definiție a Adevărului, oarecum mai presus de orice definiție) că „Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” (Ioan 14, 6), așadar nu în numele sau virtutea Atotputerniciei divine, exprimându-și, într-un prim final (cel dinainte de „Anexa epistolară”, p.266), speranța că ar putea fi și domnia sa „un pic înger” (glumind ontologic), adică nădăjduind să aibă „un pic de dreptate” binecuvântată nu oricum, deloc „minimalist”, după cum cu smerenie autentic socratic-kantian-etologic-evoluționist-peratologic-existențialistă afirmă în al doilea final, cel propriu-zis, urmat de „Sumar”, în scrisoarea către doctorul Martin S. Martin („În concluzie: nu am pretenția să clintesc pe nimeni din locul în care s-a așezat prin credință. Eu cred minimalist, în «omenie», în legea morală, în legea Firii, în timp ce tu crezi într-o garanție transcendentă a legii morale. Eu sunt un creștin secularizat, tu un creștin-creștin.”, p.293), propune, de fapt, întregii societăți (nu numai românești), mai multe discuții, (și) prin prisma unei „asceze epistemologice mature” (p.141), dar „însetat” de o dorință (în numele Dorinței himerice? Cu siguranță una înrudită cu dorința exprimată de E. Ionesco într-un interviu menționat la p. 86: „Dorința mea e să cred. Vreau să cred, sunt ca acel prieten al meu, preot, care se ruga în fiecare dimineață: Mon Dieu, faites que je croie en Vous. Așa sunt. Aceasta este atitudinea mea în permanență. Și uneori mă revolt împotriva a ceea ce mi se pare că e rău făcut.”) pe care aș numi-o firească, dialectic: aceea de a avea un prieten perfect, Absolut. (Onest, aș încerca să sugerez că este o ipoteză de lucru.)

După ce ai avut, la începuturile împlinirii Destinului invocat (și în emoționantul epilog, „Elogiu îngerului meu păzitor”, „înger” care nu este ceea ce ați putea crede grăbindu-vă să credeți că liber-cugetătorul va ceda, finalmente, simplu, în fața… tradiției analizate cu sânge rece:

„Singurul meu mod de a crede, de a mă arunca în ceața unui mister, a fost legat de sentimentul de ocrotire. Cea mai frumoasă sugestie a credinței am primit-o de la o vorbă a lui Steinhardt: «Dumnezeu, în care spui că nu crezi, crede El în tine.» Nu știu să-mi explic propria viață fără credința Cuiva în mine. Cu atât mai puțin rotunjirea ei într-un destin. Sunt în ea prea multe episoade care nu-mi ies la socoteală fără recursul la o asistență din înalt.”, p.261),

și apoi, pe parcurs, prieteni sau apropiați (fizic sau spiritual, sau ambele, prin intermediul cărților), tragic sau nu, pe Noica, Nietzsche, Cioran, Heidegger, Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici, Kant, Eugène Ionesco (ca să amintim doar aceste nume), de la un moment dat „cauți” (sau te apropii de…– îi scrie Andrei Pleșu lui G. Liiceanu în foarte interesenta anexă epistolară:

„Ceea ce se întâmplă cu tine începe să semene a mister și a binecuvântare. Îmi amintesc, perplex, de o vorbă rostită demult, de Sorin Dumitrescu: «Când Gabriel se va apropia de credință, va avea tipul de greutate care îl caracterizează pe Sf. Petru!» Textul tău e frumos și tragic. Încet-încet, rolurile noastre se răstoarnă: tu – tot mai în fierbere, eu tot mai stins. Nu e și asta o lecție despre miracolul credinței?” – pp.288-289)

un prieten „aproape” din alte sfere, („aproape” deoarece este posibil să se fi întrupat, sic, pentru a cunoaște într-adevăr starea omenească, din iubire dumnezeiască pentru propria creație, un „aproape” care ne poate introduce în „teoria seamănului”, dragă filosofului ș.a.m.d.), aceasta în/din perspectiva „așteptării unei alte omeniri”…

Din aceste puncte de vedere, este posibil ca Isus al meu să fie doar începutul… „Începutul unei prietenii frumoase”, ca să cităm o replică din filmul Casablanca, care ar putea continua cu meditații asupra numelui de „Reuel”, pe care Tolkien, de pildă, l-a pus tututor copiilor săi, indiferent de sex.

De-a lungul demonstrației, se va înțelege că nu este vorba doar de un „Isus al lui Liiceanu”, ci de un Iisus al fiecăruia, deși accentul, clar, cantitativ, dar și calitativ, va cădea pe „relația personală” a filosofului nu numai cu Persoana, cu Sfânta Treime, ci și, într-un fel secundar, cu Dogma, Bisericile, o Tradiție înțeleasă „cum se poate sau cum se vrea” de către cler, mireni, laici ș.a.m.d.

În capitolul „Credo” este clar: „Fiecare dintre noi rămâne în brațe cu «Isus al lui». Unii luându-l ca garanție pentru existența lui Dumnezeu.” (p.241) Dar în carte îi mai cunoaștem și pe Isus al lui Thomas Jefferson, al lui Dostoievski, Nietzsche, Tolstoi, cel personal al celor de la „Depeche Mode”, Isus al lui Liiceanu fiind

„asemenea statuilor eline curățate de fardul și de kitschul culorilor și devenite pure în albul marmurei lor. Ca să intre în lume, ca să impună, ca să cucerească, Isus a avut nevoie de fardul minunilor, de kitschul nașterii nenaturale, de legendă și toate celelalte. Poate nici n-au fost ale lui, poate că n-au fost decât pudra de zahăr pusă de alții peste prăjitura care urma să intre în lume odată cu învățătura. Poate că alții (evangheliștii?) au socotit că învățătura revendica acel cortegiu de excrescențe mitice pentru a fi mai persuasivă, că avea nevoie de acea componentă fantasmatică pentru a cuceri mai lesne sufletele și mințile oamenilor doritori de poveste și miracol.” (p.212)

În unele fragmente, precum acesta de mai sus, Gabriel Liiceanu intră precum Mântuitorul în Templul celor „convertiți la paradox” (tipologia acestora este complexă, de la lichele la săraci cu duhul, de la mizerabili, ca statut social, la mizerabili ca statut moral ș.a.m.d.), gonind „negustorii” de acolo (în carte nu este comentat acel episod, poate și pentru că, prin contrast, este, singurul violent-kitsch din „Evanghelii”), încercând să-i aducă către luciditate, limpezire, decență (intelectuală), pentru un viitor om mai bun:

„A spune «cred în Isus» e altceva decât a spune «cred în Dumnezeu-Unul». Dacă îți spui o speranță în viitorul unei specii ameliorate, atunci crezi în Isus. Cred, așadar, în el ca într-un «înainte-mergător», ca în tot ce a dat mai bun specia asta care, chiar dacă nu poate fi radical schimbată, se mai poate coace omenește încă. Îmi e greu să cred în posibilitatea altei specii umane, a uneia complet noi, din care pachetul invidie-ură-crimă să fi dispărut pentru totdeauna. Căci vorba ceea: oameni suntem, nu îngeri! Nu pot să cred într-un basm, dar pot să cred în binefacerile perspectivei indicate de el.” (pp.241-242)

Ghicim o gâlceavă cu Sfânta Treime în forma consacrată (provocări sunt destule: de pildă „pe mine marcionismul mă atrage muult mai mult decât simbolul de la Niceea”, p.63. Sau, la 97: „Orice am face, oricum am răsuci lucrurile, din lumea cea prost întocmită nu putem deduce un demiurg bun. Marcionismul are o coerență care-i lipsește creștinismului dogmatic. El e frumos ca o teoremă frumoasă.

Ce sens ar avea să-ți trimiți Fiul la moarte ca să repare ceea ce Tu Însuți ai făcut de la bun început prost? Îm creștinismul dogmatic, Dumnezeu e pus în situația absurdă de a fi făcut ceva greșit numai pentru a avea apoi ce repara.”), poate nu numai de dragul… Artei, complementar „efortului de onestitate intelectuală”, pe urmele unui Oscar Wilde, citat și el în carte, Biblia fiind o „operă de artă uriașă”, iar teologia nu o știință, ci „o hermeneutică la această operă… care oferă celor ce se ocupă de ea satisfacțiile unui joc infinit. Obiectul ei, spre deosebire de cel al științelor, este inventat, creat, este o operă a fanteziei asupra căreia poți exersa interpretarea la nesfârșit. Este un obiect dogmatic deschis a cărui bază o reprezintă istoria poporului ales și Evangheliile.” (p.48, citat din G. Liiceanu, nu Wilde!); în altă parte, plecând de la un comentariu la un fragment din Nietzsche: „Adevărul e că în religie tot noi, utilizând alonja transcendentă, suntem creatorii valorilor. Căci mitologia creștină este și ea operă de artă, în care Dumnezeu și Isus nu sunt decât personaje (supradimensionate) într-o capodoperă a spiritului uman.” (p.208) Sau, la pagina 80: „Așa cum Biblia e cel mare poem al umanității, Isus este cel mai grandios exemplar al speciei umane.” La paginile 151 și 152 se insistă: „Superbă în creștinism este spargerea artistică a rațiunii, ca în cel mai frumos și rafinat basm… Superioritatea unei religii față de alta stă în eficiența ei creativă, în productivitatea artistică, și nu în adevărul ei epistemologic. Vezi și Noica -«Nu există artă mare fără o religie mare».

Umorul cât se poate de serios al lui Gabriel Liiceanu stă sau se naște, renaște (mă refer la „timpul lecturii cărții”, vremea meditației la cele mărturisite între copertele ei), reducționist vorbind, între menționatele citate: „oameni suntem, nu îngeri!” și „…poate sunt și eu un pic înger.” Dar este sesizabil și când încheie al său „Cuvânt înainte”, cartea fiind „închegată” în timpul pandemiei:

„Și totuși, încheind o carte despre credință, aveam nevoie, dacă nu de o credință, măcar de o iluzie, măcar de o superstiție. Așa se face că, fără să fi ținut, în timp ce scriam, socoteala zilelor, faptul de a fi scris ultima pagină a cărții în Vinerea Mare m-a pus pe gânduri…” (p.18)

Cum, citind aceste rînduri, într-o zi de Duminică, în care m-am uitat, mai pe seară, și la filmul Les Misérables, din 2019, al lui Ladj Ly (co-scenarist, împreună cu Alexis Manenti, care îl interpretează pe polițistul mai „rău”, și Giordano Gelerdini), unde avem un personaj Issa (în limba Coranului, Issa sau Isa – nu este niciun apropo la diferențele dintre grafiile „Iisus” și „Isus”! – este numele lui Isus; așadar este Iisus al Coranului; și la el s-ar putea întoarce Gabriel Liiceanu în acea continuare necesară!), un aproape inocent de aproximativ 10 ani, care ar fi „Isus” al celor trei scenariști, am luat-o și eu ca o superstiție, ca un semn, deoarece un Iisus al fiecăruia într-o lume în care Schimbarea este la ordinea zilei, în care creștinii sunt minoritari, în care „Supunere” a lui Houellebecq poate deveni carte de căpătâi într-o Europă care se simte asediată (nu numai de către Islam; un titlu recent din mass media era acesta – „Europa va reprezenta mai puțin de 4% din populația lumii până în 2070”!), acest Iisus trebuie cât mai mult cunoscut, înțeles, iubit, discutat, preferat, gustat (mergând la etimologia expresiei „De gustibus…”)…

Ca să termin ideea cu filmul francez, la care mai revin doar la sfârșit, realizat de un… francez născut în Mali, acțiunea se petrece în cartierul în care Victor Hugo a scris cartea, unul dintre personaje, care declară că nu a citit cartea, (dar totuși se) observă că în ultimii 200 de ani nu s-a schimbat mare lucru, poate cu excepția… colonizării religioase a Parisului, a unei bune părți din el și a unor cartiere din multe marile orașe; un nou Issa, cam Gavroche în felul său, va provoca tot felul de încurcături, filmul fiind inspirat de evenimentele turbulente din anul 2005, asemănătoare cu toate demonstrațiile vestelor galbene de mai ieri, descriind atmosfera… orientală din unele cartiere ale Parisului! De dragul demonstrației, posibil ca regizorul și cu ceilalți doi scenariști să ne fi propus și ei un nou Iisus, un fel de imaginare a unei reveniri posibile, dar în care va conta doar dogma mișcărilor de protest stradale, care izbucnesc deoarece societățile umane nu pot fi îmblânzite, când există discriminări, oricând putând izbucni revolte, „revoluții” și alte mișcări care vor duce la inevitabile crime împotriva umanității, asupra fiecărui Iisus din orice om…

Nu este o carte numai despre credință, deși, simplificând, s-ar putea spune că este despre o altfel de credință, într-o anume Libertate, pentru care trebuie dusă, se pare, o luptă continuă, direct sau indirect, cu „mizerabilii”, lichelele care au confiscat, sechestrat, capturat, izolat, „naționalizat” pe Iisus, ticăloșii care sunt în stare să jure pe Biblie fără să clipească, existând pagini, nu numai în capitolul „Oala lui Epictet. Cele două toarte ale Bisericii”, dar în special acolo unde degetul este pus pe rana din coasta Bisericii instituționalizate, referindu-se și la o altă luptă, aceea a aceluia care va rămâne în istorie ca Papa Benedict al XVI-lea, care observa și teoretiza despre cele două părți ale Bisericii, cea bună și cea rea (pp.176-177).

Desigur, un nucleu dur al instituțiilor și al celor care cred, poate, mai mult în instituții decât în Dumnezeu, va fi iritat de acel capitol (și mai sunt câteva fragmente, precum la pagina 201: „Observația lui Roger Scruton că civilizația Occidentului, grație creștinismului care a născut-o, este singura care cunoaște dimensiunea căinței. Conștientă de acest lucru, Biserica occidentală și-a cerut iertare pentru faptele sângeroase ale Cruciadelor, pentru condamnările Inchiziției, pentru istoria pogromurilor. Biserica noastră nu a făcut niciodată vreun gest public de căință.” – Desigur, dacă nu ne gândim la rugăciunile zilnice ale creștinilor care, chiar într-o rugăciune de căpătâi, cer iertare, roagă pentru iertare! Dar, desigur, pentru istoria laică, aceste rugăciuni contează prea puțin!), dar nimeni nu se poate îndoi, sic, de „buna credință” a gânditorului, al cărui demers trebuie înțeles în întreaga complexitate, dorindu-se, probabil și un alt fel de raport oficial, dar mai ales neoficial, firesc, între cler și partea societății, comunității, Bisericii, care nu vrea să fie „dușman al credinței”, dar este altfel, nesuportând în primul rând „birocrația credinței” (vezi p.163), Gabriel Liiceanu subliniind că poate toate aceste dizarmonii sociale sunt „prețul ce trebuie plătit pentru a se evita anarhia credinței!

Dar oare spune undeva Iisus ceva despre „anarhia credinței”? Sau mai degrabă „critică” „birocrația credinței”, fariseismul?

Din aceste puncte de vedere, cartea este și un Avertisment, dar și un apel la Bunătatea tuturor oamenilor (și așa cum arătam mai sus, prin reflex, este și o carte despre Rău!), invocându-se și „martirii creștinătății”

(„Unde sunt totuși martirii creștinătății, anonimii din toate secolele care și-au dat viața pentru ca semeni de-ai lor să trăiască, unde sunt neosteniții îngrijitori de bolnavi, creștinii care au înființat primele spitale, primele azile de bătrâni, călugării, nu doar cei care au ars manuscrise ale culturii clasice antice, ci și cei care le-au salvat copiindu-le la lumina lumânării? Unde sunt victimele pușcăriilor comuniste și preoții morți în Rusia, în Polonia, în China, în România pentru Cristos? Se poate spune că n-a fost niciodată indiferent cine face inventarul…”, p.169),

primul moto al cărții dezvăluind că este, într-un fel, și o apologie a lui Isus („Dumnezeu e un ornament al lui Isus. Cei mai mulți credincioși au nevoie de ornament, nu de Isus.” – epistemologic, ar mai trebui aici aduse câteva precizări), „cele două talgere” (cu cele bune și cele rele ale creștinismului, de la paginile 170 și 171) subliniind dorința autorului de a fi neutru, cele două talgere arătând și Paradoxul, salvat sau nu de către atotputernicia divină, un paradox reflectat, poate, în întrebarea:

„Există oare un Dumnezeu liber, neconfiscat de nimeni? Liber de trufia slujitorilor lui? Sau măcar unul căruia m-aș putea ruga fără să intru pe mâna lor? Sau un Dumnezeu, asemeni lui Isus, pe care să-l eliberezi din prizonieratul lor? Ce splendoare! Un Dumnezeu circulând neîngrădit printre noi, neluat în arendă, unul în numele căruia să nu mai putem fi organizați ca mulțime a credincioșilor, ca turmă păstorită, ca oi.” (pp.173-174)

Pentru a nu ne mai întinde prea mult, dinamica cărții este asigurată nu numai de către propria gândire, bibliografia bogată și la zi, de propuneri civice, dar și filosofice (la urma urmelor, este propusă o Reformă și a Limbajului bisericesc, apropo de „oi”, „robi” ș.a.), impunându-se „urbanitas”, o civilitate complementară „iubirii aproapelui”, de aici și critica tribalismului, a credinciosului fanatic care este gata să marginalizeze, să respingă pe cel care ar putea fi de acord, de exemplu, cu un astfel de paragraf: „Obiectiv vorbind, gradul ontologic al lui cred se apropie de poate, de probabil, de ar putea la o adică să fie, de eu sper că este – și de alte forme de expresie pentru tot ce e doar imaginat, dorit și nedovedibil. Dar asta nu-i poți spune unui credincios.” (p.256)

Este aici un năduf al autorului, care, de fapt, repet, pledează pentru libertatea gândirii și o altfel de apropiere între cler și cei care gândesc precum domnia sa.

Filosofic, știm că întrebările trebuie bine puse:

„Dar poate Isus, la urma urmelor, să fie un model? Chiar poate? Sau, mai corect spus, suntem noi, oamenii, capabili să-L luăm pe Isus drept model? Nu ne strivește maximalismul învățăturii creștine?” (p.86)

Este citat Kierkegaard care ar fi scris că singurul creștin adevărat a fost Iisus, în întreaga istorie post… creștină nemaigăsindu-se cineva astfel de… perfect (filosoful danez, Pascal și Steinhardt sunt favoriții lui Liiceanu, raportat la subiect, p.246; poate și C.S. Lewis; „sentimental”, este o întoarcere la vremurile frumoase ale „Jurnalului de la Păltiniș”, stilistic deseori îți poți aduce aminte de Noica și de Cioran), răspunsurile la întrebările bine adresate putând fi, pe de o parte, de „criză” („…vom rămâne veșnic o specie neîncheiată: conștiința morală va măsura la nesfârșit distanța care desparte păcatul la care suntem mereu expuși (cu fapta sau cu gândul!) de idealul imposibil de atins. Din pricina asta Isus este in-uman. De fapt, întruparea lui nu s-a făcut până la capăt. Carnea la el nu este decât loc al suferinței finale, nu al plăcerii, nu al poftei, nu al înfrânării, nu al dorului, nu al invidiei, nu al luptei cu păcatele, căci el nu are păcate. Isus nu are «conștiință morală», nu are caracter, e dincolo de el. E «omul perfect» care, perfect fiind, nu mai e om. Isus a intrat în lume ca izvor al moralității, nu ca ființă morală. Utopia de a întrupa desăvârșirea!”, p.88) sau pesimist-lucid: „Nimic din ce spune Isus în Predica de pe munte nu poate fi pus în practică de oameni. Absolut nimic. E drept că acolo nici nu e dată rețeta pentru o purtare conformă idealului moral. Ceea ce înseamnă că tehnica e a hiperbolei etice, folosite cu gândul că într-un orizont atât de exigent ar putea apărea speranța altei vieți. Măcar a zvonului pentru ceva mai înalt.

Să observăm că Dumnezeu nu poate fi un model. Nu poți să-ți propui să fii ca Dumnezeu. Oamenii au nevoie de modele îmbolditoare, nu de zei. Isus, da, el poate fi un model, tocmai pentru că este om. Unul ieșit din scară, dar om. În asta constă forța lui formidabilă. Modelul trebuie să-l găsești în jurul tău, în lumea ta, dar așezat cu mult mai sus decât tine, atât de sus, încât, tinzând către el și tot urcând, să poți să scapi în cele din urmă de tine, să te desparți de cel care ai fost și să primești o nouă viață.

Căci la asta se rezumă învățătura lui Isus: la o prefacere a speciei noastre. Etica creștină, așa cum a propovăduit-o Isus, este de fapt un război pașnic declarat actualei specii umane în întregul ei. Nu crea Isus omenirea din nou? Nu inventa o nouă omenire? Nu propunea creștinismul o neo-antropogeneză?” (pp.90-91)

Așadar, între „sofisticări” kantiene (care pot duce la concluzii precum cele de la pagina 134: „…se poate demonstra cu aceeași întemeiere și că sufletul este muritor, și că este nemuritor.”; pe această linie, subliniind și ludicul moderat al lui Gabriel Liiceanu, de la (ne)acceptarea, mai degrabă, decât (ne)înțelegerea Atotputerniciei, principiu aprioric al lui Dumnezeu, din care rezultă „vilnerabilitățile”, dar și, implicit, frumusețea tragică a demonstrației, observată, după cum am arătat, de către Andrei Pleșu) și fenomenologii husserlian-heideggeriene care pun la punct și virgulă non-fenomenele și posibilele fenomene aflate în „orizontul dorinței și speranței” (p.136), ocolind „balamucul metafizic” (p.140), orgiile infantile ale cunoașterii, ghiveciul ontologic (mai criticând-analizând, care va să zică-amical sau mai puțin amical pe câte un Guénon, C.S. Lewis, Andrei Pleșu și îngerii lui), subliniind că „important e că există Isus”, Gabriel Liiceanu mai poate fi și și schopenhauerian, dacă ne raportăm la moto-ul părții a treia („De ce nu e revelația un argument de existență?”), „Drama este că religiile nu-și pot mărturisi niciodată natura alegorică, ci trebuie să se afirme ca fiind adevărate sensu proprio.”, p.124), dar cel mai important este că poate rămâne el însuși în fața cutremurătorului mister. Și al „nevăzutului nostru”! (p.117)

Ar fi interesant să se insiste în continuare asupra naivității Lui Dumnezeu, dacă ea chiar există, plecând de la fragmentul care începe la pagina 119:

„Isus se lasă crucificat. Și o face cu gândul că oamenilor o să le pară nespus de rău că au făcut asta și că grozăvia faptei lor îi va schimba pentru totdeauna. Moartea Dumnezeului întrupat urma să fie cea mai pedagogică moarte din istoria omenirii, însăși izbăvirea ei. «O, nici nu știți cât de rău o să vă pară că ați făcut asta!» parcă le spune el oamenilor. Dar oamenii nu-i cer iertare și nu vin să-i sărute mâna. Ei trăiesc ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și cum nimeni n-ar fi murit pentru ei și din cauza lor. Lor nu le pare rău. Ei continuă, prin fiecare palmă și prin fiecare crimă, să-l pălmuiască și să-l ucidă pe Isus. Aceasta este esența istorică a creștinismului.”

În notițele mele de lectură mai erau subliniate niște trimiteri, cu mențiunea neapărat citate! Anume începutul capitolului al V-lea, „Seamănul. Miezul eticii creștine. Drumul spre o etică universală”: „Ipoteza creaționistă creștină poate foarte bine să fie asimilată în registrul ficțiunilor mitologice și pusă la loc de cinste în muzeul fantasmelor noastre religioase, dar doctrina etică a seamănului pe care ea o eliberează este neîndoielnic cea mai solidă piatră care a fost pusă la temelia unei reformări a speciei umane.” (p.191) Desigur, este ispita epistemologului etician care ar reduce totul la omul Isus reformatorul, dar alte paragrafe nuanțează: „De la Isus încoace, Dumnezeu e în noi, în plusul acesta care ne ridică dincolo de noi. În loc să se întoarcă înspre un«dincolo» nedefinit, privirea se poate întoarce acum foarte bine înăuntrul tău, către «conștiința mai bună» sădită pe neștiute în tine. (Și de ce nu te-ai ruga, în fond, acestui Dumnezeu coborât în tine?)” (p.205) Dar reformatorul… Liiceanu (nu e nicio ironie sau glumă în cele trei puncte de suspensie și se va vedea aceasta, cred, și spre final) atenționează, mai departe de citatul ales subliniind ipoteza Dumnezeului care se retrage: „Orice învățătură adevărată are ca țel final eliberarea spre propria-i libertate a învățăcelului. Nu cred că Marele Educator și-a dorit în eternitate spectacolul unor discipoli în genunchi, ci, dimpotrivă, pornind de la modelul libertății Sale, o omenire aptă să meargă pe picioarele ei, alcătuită din indivizi viguroși moral, după ce, atâta amar de secole, absorbiseră învățătura binelui și-a iubirii.” (p.206 ș.u.) Agnosticismul său delicat-moral, dar, repet, de o luciditate… crudă, dar nu chiar atroce, ar putea fi rezumat astfel:

„Tot ce e mare în Evanghelii e prin ricoșeu moral. Căci totul duce la o altă specie umană, în care izvorul de cruzime al actualei specii a secat.

Transcendentalitatea (nu transcendența!) lui Dumnezeu asta înseamnă: Dumnezeu e condiția de posibilitate a binelui. Ca să vreau să fac binele sau ca să mă simt rău că fac răul (și, astfel, să mă căiesc), trebuie, cum am spus, să port în mine o super-conștiință evaluatoare a comportamentului meu. Dumnezeu există în măsura în care exist ca ființă morală. (Așa cum diavolul există ca grad superior al imoralității mele.) Credința e eficace în măsura în care modelează un comportament pe alte coordonate decât cele actuale. Dacă nu, e perfect indiferent în ce crezi. Crezi în Dumnezeu atâta timp cât faci binele. Și când stai de vorbă cu El „în ascuns”. Nimic altceva nu-ți certifică credința. Tot restul, în afara dialogului intim cu conștiința ta mai bună, e coregrafie. Suntem «divini» doar în măsura în care alegem și facem binele.” (pp.214-215)

„Participarea” sa la comunitatea „religioasă” (Biserica „sa” de „necredincioși” în stil steinhardtian, după model Ierunca), prin purtare, se orientează, probabil, după o convingere precum aceasta (nu mai deschid aici problema dublului teoretizat, iarăși deosebită, vezi p.264): „Dacă Acolo există, îmi spuneam, ține de însăși competența Lui să se facă simțit. Numai El poate emite razele prezenței sale. Eu n-am dotarea necesară pentru a le detecta și a mă îndrepta către sursa lor. Dacă El Există, va veni poate cândva către mine.

Mai rămânea varianta ca El să fi venit deja altfel decât au stabilit oamenii că trebuie să vină. Poate că «a și venit, de vreme ce n-a mai venit». Adevărul e că mă îndoiesc la tot pasul de existența acelui Personaj pe care unii îl obligă să locuiască și să respire în elucubrațiile lor dogmatice. În schimb, tare mi-ar plăcea să știu că Isus mă consideră «ca pe unul de-al Lui» și-atunci încerc să mă port ca atare, să-i fiu pe plac, pe cât mi-e lucrul ăsta cu putință.” (p.265)

Nu trebuie să uităm să spunem câteva cuvinte și despre „Anexa epistolară”, cuprinzând „schimburi” de scrisori între Gabriel Liiceanu și Horia Patapievici, Andrei Pleșu și dr. Martin S. Martin, o anexă… dramaturgică, în care, substanțial, înclină balanța contribuția lui H.-R. Patapievici care, având o primă intervenție „în fugă” (sic, p.270!), după replica lui Liiceanu, revine, mult mai „serios”, mai atent la nuanțe, sesizând câteva pericole ale Textului, printre care „problema aproapelui (nota .a.g.s.: care) devine o problemă a explicării absenței altruismului: teoria aproapelui devine o teorie a dușmanului.”

În ultima epistolă a lui Liiceanu, către dr. Martin, se reliefează și laitmotivul cărții (de fapt unul dintre ele):

„Propoziția ta «eu îmi imaginez cum Dumnezeu ni L-a trimis pe Iisus spunându-ne: uite, așa am vrut să vă fac și pe voi. Priviți-L și pricepeți cât de departe sunteți de ce am vrut eu să fac din voi» este de fapt laitmotivul cărții mele și, oricum, al capitolului II („Cel fără de pereche”), minus, minus – și helas!, aici ne despărțim – faptul «că Iisus a fost întotdeauna Dumnezeu». Faptul mi se pare secundar în raport cu faptul că Isus a fost și a fost așa cum a fost. La mine îndumnezeirea este firescul atribuirii divinului (ca superlativ absolut) unui om unic, aceluia, singurul, care a sugerat prin el însuși chipul ideal al omenirii. (De-asta am și scris acum vreo patru ani „Așteptând o altă omenire”.) Umanizarea divinului și îndumnezeirea umanului – operații contrare simetrice – sunt proceduri curente în istoria religiilor (…) Mie mi-e de-ajuns să cred în Isus îndumnezeit de noi, oamenii, nu în Isus-Dumnezeu.” (p.292)

Sfârșitul filmului mai sus menționat, Les Misérables, (din 2019), lăsat, era să spun creștinește, cu milă, în coadă de pește (aruncă Issa/Isus cocktail-ul Molotov, trage polițistul umanist, încă necorupt, cu arma din dotare, în legitimă apărare, într-un, totuși, copil?), acest sfârșit mai are, dincolo de dilema de acțiune, un citat, tot din Hugo (care apare și el, scriitorul, menționat, la pagina 257, într-o conjunctură aparte, unde vedetă este inteligența părintelui lui Gavroche): «Mes amis, retenez ceci:/ il n’y a ni mauvaises herbes,/ ni mauvais hommes,/ il n’y a que de mauvais cultivateurs.»

Din acest unghi de vedere, Isus al meu este, aș îndrăzni să spun, un binevenit instrument „divin”, pentru unii cultivatori ori îndiguitori, constructori de baraje (apropo de Ezra Pound!), pentru apărarea unei laicități din ce în ce mai șubrede, într-un sistem de învățământ corupt (mai ales la figurat, dar se știe prea bine valoarea simbolurilor, forța lor!), unde din Filosofie (ca obiect de predare la liceu) nu a mai rămas nici Cenușăreasa, ci doar cenușa, Laicitate subminată și de agresivitatea (incultă, de obicei), intolerantă, chiar a unora dintre slujitorii săi, Laicitate care este, devine din ce în ce mai străvezie pentru că Atotputerniciei lui Dumnezeu nu îi este simpatică. Laicitatea înțeleasă și ca, sau mai ales, un garant al Libertății (și religioase!)…

Semnificativ pentru sesizarea asaltului asupra Laicității este paragraful dintre paginile 150 și 151, reacție acidă la alt tip de reacție, aceea a Inchizitorilor de serviciu:

„Ce ciudat că, atunci când e vorba de chestiuni religioase, trebuie să se simtă prost nu cel care îți vorbește inspirat și cu suficiență de unu în trei și trei în unu, de reînvieri in integrum și de alte asemenea produse ale imaginației luate drept realități de dragul împlinirii unor dorințe! Nu, nu cel care dă credinței statut de cunoaștere trebuie să se simtă prost, ci acela care are de partea sa rațiunea. Însăși libertatea în numele căreia ceri dreptul de a judeca cu mintea ta este un păcat. Ceilalți s-au cățărat pe superioritatea autodeclarată a punctului lor de vedere și de acolo, de sus, de la înălțimea unei mântuiri inventate, te privesc cu milă, când nu cu repulsie, ca pe un rebut afectiv al speciei umane.”

Voiam să mă opresc aici, poate subliniind că toată „insula Humanitas” ar fi un refugiu, dar îngerul meu păzitor mi-a mai dictat că, în fine, trebuie să ni-i imaginăm pe Gabriel Liiceanu și pe Isus (al său), ai noștri, față în față, la o oarecare distanță: cine va face primul pas, cine va întreba, cine va întinde primul mâna, pentru un salut cordial?…

Sau, poate finalul e ca în fotografia celebră din „Jurnalul de la Păltiniș”, unde Noica și Liiceanu urcă spre… viitor, fotografiați fiind de către Andrei Pleșu; Liiceanu și al său Isus urcă (pe Golgota Rațiunii și Lucidității), fiecare „stând” pe un picior, unul pe stângul, celălalt pe dreptul…

Poate unul rugându-se precum Jane Goodall, „Ne rugăm ca, în orice clipă, să ne păstrăm mințile deschise pentru idei noi și să izgonim din ele dogma…”, celălalt spunând, tot ca rugăciune, „Tatăl nostru…”

Dar noi, desigur, nu vom ști care și cum…

Isus al meu de Gabriel Liiceanu