AM MURIT, DAR SUNT BINE

Fără a se pierde în detalii multiple, fără a căuta figuri de stil, fără a fi preocupată să impresioneze, Elena Ferrante propune, în romanul Fiica ascunsă (Editura Pandora M, București, 2015), un exercițiu de răbdare și tihnă, ea însăși dovedind că le are. Ritmul frazelor invită la abandonarea tuturor grijilor pentru a ne lăsa purtați de plăcerea nu doar a poveștii, ci și a povestirii în sine. Elena Ferrante are timp, ea nu vrea să ne spună în grabă ceea ce are de spus, ci e așezată, potolită și prinsă în farmecul actului creativ.

În Fiica ascunsă, la fel ca în toate celelalte romane traduse în limba română, personajul principal este o femeie care vorbește despre sine. Profesoară universitară de literatură engleză, mama a două fete, divorțată, Leda pleacă pentru o lună la mare, savurând libertatea, în sfârșit, după ani de responsabilitate greu de dus (fiicele ei au plecat în Canada, unde își fac studiile stând alături de tatăl lor). Acolo, închiriază o casă pentru a se relaxa și a studia. Singurătatea și priveliștea pe care i-o oferă o familie numeroasă și zgomotoasă de napolitani pe care o întâlnește zilnic pe plajă o pun în situația de a se gândi la viața ei și de a-și radiografia atât calitatea de mamă, cât și originile. Iar felul în care Elena Ferrante își scrutează personajul narator este pe cât de delicat și pătrunzător, pe atât de aspru și neiertător. Introspecția Ledei este de o sinceritate la limita patologicului și de o onestitate brutală.

Nina – una dintre tinerele femei din grupul de pe plajă, frumoasă și foarte atașată de fetița ei, care, la rândul ei, tot timpul ținerea în mână o păpușă – devine oglinda în care Leda se privește cu insistență, aproape hipnotizată, pentru a-și vedea propriile calități, dar și urâțenia. De pildă, faptul că ea nu a fost întru totul o mamă bună, în comparație cu Nina care își iubește fata fără niciun efort, i se dedică fără a vrea să atragă celorlalți atenția, comunică afectuos și cu bucurie. Întreaga experiență maternă a Ledei avusese o componentă culturală puternică, iar crizele repetate de relație cu fetele, cât și aspirațiile intelectuale neîmplinite autentic, trădau numeroasele ei probleme: anxiozitate, frică, dorința de a face carieră, căutările sinelui, feminitatea neexploatată suficient, abandonarea copiilor, epuizarea iubirii pentru soț etc.

Complexitatea personajului Leda vine și din faptul că avem acces la gândurile și meditațiile ei, la felul în care simte și trăiește anumite sentimente și stări, exprimate fără rezerve și menajamente. Detaliile legate de modul în care se raportează la lume, la statutul de mamă sau la bărbați ne ia prin surprindere cu fiecare pagină. Leda pare să nu fie împlinită cu adevărat în niciun rol. De exemplu, profesional, succesul pe care îl înregistrează la conferința internațională datorită faptului că este citată și lăudată de o autoritate în domeniu se dovedește că este urmarea intervenției unui cuplu de englezi cu care ea s-a intersectat, la un moment dat, și care le-a vorbit profesorului englez despre ea. În plus, recunoaște că niciodată nu și-a dus munca până la capăt, că nu a aprofundat nicio temă de cercetare, că, în final, activitatea ei în domeniu este o pospăială, adevăr pe care simte nevoia să și-l recunoască, oricât de mult o doare. Căsnicia este ratată demult. Fiicele ei nu o iubesc. Felul în care se vede în raport cu bărbații este scandalos: una dintre fete o sancționează dur pentru flirtul cu prietenul ei adolescent; îl analizează cu un oarecare interes pe Gino, un tânăr de 20 de ani; nu se menajează de riscul unor bârfe din partea unor bărbați vârstnici, când are de ales între a lua masa sau nu cu proprietarul casei.

Ceea ce recunoaște Leda despre sine ca mamă și femeie este aproape șocant. Când curentul epocii în care trăim aduce la suprafață exemplele ipocrite ale unor super-femei capabile să fie soții, afaceriste (de exemplu) și mame – fiecare rol fiind îndeplinit cu „desăvârșire” – a recunoaște că ești depășită de situație, că e posibil că te simți sufocată de existența propriilor copii, pe care s-ar putea să nu-i iubești atât de mult pe cât „desăvârșirea” o cere, să ai atâta cinism încât să-i abandonezi pentru trei ani și să recunoști că ai făcut asta, numind fără rezerve fapta care te face în ochii tuturor o mamă denaturată, înseamnă, fie că ești de o sinceritate masochistă, fie că ești nebună. Dar, evident, literatura este altceva decât viața reală, astfel încât aș dori să-mi asum situarea personajului într-o grilă clasică, deși Leda este un personaj poliedric, capabil să creeze despre sine o imagine versatilă.

Elena Ferrante nu o apără atunci când cititorul ar putea să o catalogheze pe Leda drept nebună sau, măcar, foarte ambiguă, atunci când îi fură păpușa Elenei, fetița Ninei. Faptul că romanul nu relatează scena furtului lasă să se înțeleagă că a fost un moment de rătăcire pentru Leda – care nici ea nu își amintește când și cum. Dar lucrurile nu stau deloc așa, căci toate șansele care i se oferă ulterior, sau care aproape forțează nota ca ea să repare gestul inexplicabil, sunt ratate voit. Complexitatea și ambiguitatea personajului se amplifică pe măsură ce Leda vrea să ne lase impresia că e cinică sau intrată într-o tulburare psihologică din care nu are nici măcar voința să iasă. Și lucrurile sunt evidente cu fiecare discuție pe care o are cu Nina, când minte fără vreo rezervă. Ba chiar mărturisește o plăcere stranie ivită din jocul cu păpușa sau din urmărirea reacțiile victimelor ei – căutările preocupate ale mătușii, grija mamei să-i cumpere ceva compensatoriu, dar mai ales plânsul sfișietor de câteva zile al fetiței. Nimic pare că nu o impresionează pe Leda, ba chiar își găsește o justificare în refuzul de a returna obiectul furat: dependența Elenei de păpușă nu ar fi ceva în regulă, ca atare vrea să o ajute să iasă din situația aceasta de care numai ea, intelectuala, își dă seama.

Și totuși ceva se întâmplă, cel puțin în mintea ei, care îi amintește de durerea geloasă pe care o simțea de fiecare dată când apărea o femeie în jurul fiicelor ei, care se purta mai bine decât ea, iar fetele o îndrăgeau imediat, sau răceala cu care una dintre fiice o trata în mod sistematic, sau incapacitatea ei de a-și găsi formele de expresie a iubirii materne pe care o simțea, totuși. Leda este o femeie rănită de propria neputință de a fi mamă. Iar șederea ei la mare s-a transformat într-un prilej de auto-pedepsire, urmând astfel firesc unei teorii din domeniul psihologiei, care vorbește despre paradoxul nevoii de autoalimentare a durerii, de autoflagelare, de care suferă persoanele care nu au trecut, în copilărie, prin procesul de desprindere sănătoasă de părinți. Felul în care fetița Leda a fost tratată de mama ei s-a perpetuat la adulta Leda, în relația cu propriii copii.

Cu toate ambițiile ei academice, Leda nu reușește să-și depășească neputințele de ordin emoțional. Își dă seama foarte repede că Nina este opusul ei (o poziție la care râvnea, pe care era geloasă) și, dovadă a crizei personale psihologice, încearcă că o atragă de partea ei pe tânăra femeie, să o cucerească propunându-i sprijin în procesul ei de emancipare pe care îl merita din plin, pentru că e tânără, frumoasă, deșteaptă și e păcat să se risipească. Adică îi propune acesteia să-și părăsească familia, întocmai cum ea însăși a făcut cu ani în urmă. Capcana în care Leda s-a simțit prinsă în tinerețe, în rolul de soție și de mamă, din care lipsea liantul cel mai important, iubirea, ar putea să nu mai fie atât de greu de suportat, reproșurile și învinovățirea s-ar mai atenua dacă Nina ar accepta saltul în afara lumii ei compusă din fetiță și „dobitocul ei de tată”. Leda ar simți că nu e singura mamă rea din lume care își părăsește copiii pentru a-și satisface niște nevoi, oricât de nobile sau de neînsemnate ar fi ele.

Furtul păpușii pare un gest gratuit, infantil, irațional, prostesc, dar, de fapt, el se înscrie în comportamentul fluctuant și dușmănos față de propria persoană. Refuzând să înapoieze păpușa, insistând chiar să se joace cu ea și să-i atribuie un rol în viața ei, povestindu-ne ce simte și ce face cu acea păpușă, intenția Ledei este de a atrage ostilitatea cititorului, pentru ca pedeapsa și durerea să fie și mai apăsătoare. Răceala și egoismul pe care le-a manifestat față de copilele ei sunt acum îndreptate împotriva fetiței Ninei, care suferă, dar Ledei pare că nu-i pasă, ba chiar cauzează prelungirea suferinței și a neliniștii din familia aceea numeroasă.

De altfel, prezența familiei tipic napolitane, cu soți, soții, cumnați, bunici, o droaie de copii și nepoți, veri și alte rude, în care toți conviețuiesc, se iubesc, se ceartă, se face schimb de bârfe sau frustrări ș.a.m.d., are un rol extrem de important: reprezintă ceea ce urăște Leda, adică mediul în care ea s-a născut și a crescut și din care a vrut cu îndârjire să scape și de care acum vrea să se dezică. Cumnata Ninei, pe care povestitoarea ne-o prezintă ca fiind șleampătă, grasă și proastă, cu intenția de a ne atrage și nouă antipatia față de ea, în solidaritate cu Leda, întruchipează ceea ce profesoara universitară nu poate fi: o femeie care vrea cu orice chip să fie mamă, chiar și cu riscul de fi deformată și ridicolă. Leda le urăște atât pe Nina, căreia îi recunoaște frumusețea, cât și pe cumnata ei, pentru că se supun cu simplitate rolului lor natural, în vreme ce ea este victima clișeelor societății urbane și a clișeelor culturale. Toată viața a trăit într-un continuu zbucium de căutare a sinelui și confortului sufletesc, în vreme ce aceste femei par destul de mulțumite, în ciuda tuturor neplăcerilor evidente din viața lor.

Când Leda a crezut că are deja un avantaj în relația cu Nina și că poate astfel să-i mărturisească despre furtul păpușii, se întâmplă ceea ce vrea să fie punctul culminant al romanului: reacția Ninei este pentru toată lumea previzibilă, mai puțin pentru Leda.Tânăra mamă e oripilată de explicația pe care i-o dă Leda când e întrebată de cauza gestului ei: „De ce? Citești, scrii toată ziua și nu știi?” Nina nu e deloc impresionată că are în față o profesoară universitară și că aceasta i-a promis că o va ajuta să facă studii la Florența etc. Comportamentul ei devine primar: ea e, înainte de orice, mamă, iar cum profesoara a făcut-o pe Elena să sufere și să plângă zile în șir, fără nicio logică, merită să moară. Și, nu întâmplător, îi aplică pedeapsa în stil napolitan, adică apelând la comportamentul ei primitiv atât de bine știut și disprețuit de Leda încă din copilărie, când le vedea pe mamele și soțiile din cartier rănite și înșelate. Nina o înjunghie pe Leda cu ce-i cade la mână.

Fraza finală e apoteotică: „Am murit, dar sunt bine!”. Răutatea ei gratuită și aparent inexplicabilă (dar de care ea a fost nevoită să devină conștientă în contact cu familia de napolitani) cât și invidia, care o compleșeau și care au dus la nașterea unei mânii furibunde față de sine, aveau nevoie să atragă asupra Ledei o reacție pe măsură. Pedeapsa aplicată de Nina era necesară pentru ca Leda să simtă că, într-un fel, se face dreptate și că, într-o anumită formă, obține un echilibru interior, căci nu a reacționat la înjunghiere și nici nu a învinovățit-o pe Nina. E forma prin care și-a simțit sinele răzbunat, pentru ca apoi să poată trăi din nou, să se poată accepta în pace, să fie liniștită.

„Fiica ascunsă” de Elena Ferrante