Anul trecut, pe vremea asta, dar pe scena Teatrului Maghiar din Cluj, Vassilis Andreou îl întruchipa pe Timon din Atena în spectacolul celor de la Teatrul Național al Greciei excelent îndrumați de Stathis Livathinos. Aceeași forță, aceeași charismă ca și la Ziya Azazi, dansatorul turc de derviș care nu se află la prima vizită în România, dar care a impresionat ca de fiecare dată în cele două spectacole susținute la Teatrelli.
Dervișul cu ale sale rotiri are ceva hipnotic în esența sa, transa fiind starea necesară comuniunii dintre dansator și spectactori. Dans ritualic la bază, astăzi adus sub formă de spectacol pe scenele de oriunde din lume, dansul dervișilor (călugări musulmani) are rolul de a ajuta Cuvântul să transceadă spațiul, trupul dansatorului devenind un adevărst Axis Mundi între lumesc și ceresc, între aici și dincolo. Dacă vreți, mișcarea lor continuă de rotire are același rol pe care-l are legănarea continuă a călugărilor ortodocși în timp ce silabilesc în șoaptă rugăciuni profunde. Ca să te lași cuprins de vrajă trebuie să fii acolo, în același spațiu cu dansatorul, să-i simți respirația și să intri în rotirea continuă odată cu el. Poți să te uiți la câte clipuri vrei cu dansatorii de derviș, efectul nu va fi același.
În altă ordine de idei, admiratorii dansului, în special ai baletului clasic, vor fi întotdeauna gata de orice experiență nouă care presupune recuperarea istoriei dansului, punerea în valoare a unor momente memorabile, borne greu de ignorat de cei care ajung astăzi pe marile scene de oriunde din lumea largă. Referențial va fi pentru multă vreme de acum înainte Bolero-ul lui Ravel în viziunea scenică a lui Maurice Béjart, cea din 1961, spectacol care a avut premiera la Théâtre Royal de la Monnaie, Bruxelles.
Ce au în comun Ziya Azazi și Maurice Béjart? Nebunia dansului, pasiunea pentru extazul corpului obținut printr-o suită de mișcări atent executate, dictate rațional, dar desăvârșite prin intermediul emoției. Rotirile fără de sfârșit, în ritmuri care, descompuse, devin ale inimii, devin semne ale corporalității prinsă în chingile unei realități strivitoare. Kismet (destin, dar și fatalitate), spectacolul lui Azazi care a plecat de la Bolero-ul lui Béjart, concentrează în mai puțin de o oră: tehnici de dans diferite, dar bazate toate pe descompunerea rotirii; distorsiuni de sunete obținute cu ajutorul computerului și a câtorva instalații de sunet care funcționează independent sau coordonate de om; proiecții video. Corpul uman devine purtător de mesaj, semn și însemn al (pe)trecerilor printr-o lume mult prea mundană, lipsită de orice urmă de apofatic. Azazi aduce în dansul său spaime cotidiene, pericole sociale și politice (trimiterile la discursurile lui Hitler sau ale altor lideri de dreapta celebri sunt mai mult decât evidente), derute existențiale și inadaptabilitatea devenită stare de fapt. Imersiunea continuă într-un cotidian din care nu vrei să faci parte, dar care te obligă la tot felul de constrângeri, dorința de a-ți găsi calea care sfârșește într-o lamentabilă fugă continuă în cerc, aruncarea din lume și în afara lumii, despre toate acestea și încă alte câteva lucruri este vorba în Kismet-ul alui Azazi. Privindu-i rotirile, te lași cuprins de ritmul boleroului și încerci să raționalizezi. Nu-ți iese decât o intrare în spațiul de dans, ești acolo, pe scenă, sub fustele devenite protectoare ale corpului, dar și arme de învins dușmanii invizibili.
Partenerul de scenă la Kismet al lui Ziya Azazi a fost Claudio Bettinelli, un muzician care a rezonat perfect cu dansatorul, comunicarea fiind mai mult decât perfectă, dar mai cu seamă continuă. Reflectoarele trebuiau să cadă pe Azazi și așa s-a întâmplat, dar dacă Bettinelli a avut partea lui de glorie, este și pentru că a știut să apară în momentele-cheie. Un mare plus pentru proiecțiile video, părți active care au transformat showul într-un performance, sau, pe alocuri, chiar instalație umană. Filmări în alb-negru cu umbre de ale corpurilor sau contururi ale acestora (semne ale depersonalizării care a ajuns flagel al contemporaneității) sau flashuri de culoare menite să susțină pasajele de trecere dintre diferitele momente ale dansului în sine. Cultura dansatorului s-a văzut în toate micile detalii care au concurat la crearea unei atmosfere totale. Într-un spectacol atât de condensat totul trebuia lucrat la milimetru și nimic lăsat la mâna destinului. Ceea ce Azazi a și făcut!
Revenind la începutul cronicii: unul din momentele cele mai dragi mie din tot Kismet-ul este cel al despletirii, când Azazi caută să-și elibereze pletele în timp ce dansează. E o luptă acolo între convenție și neconvențional, între social și antisocial, între Eu și Noi, între Ego și Alter Ego. O istorie întreagă eliberată (nu fără efort) din chingile uitării și ale regulilor strivitoare. Toate acestea fiind spuse, cred că Kismet este genul de performance care poate sluji drept lecție de educație estetică, dar și drept curs de introducere în arta dansului.
Organizatorul evenimentului – Teatrelii, cu sprijinul Formului Cultural Austriac.
