Trăim într-o epocă în care explorarea de noi spații a devenit pretextul perfect pentru invadarea și cucerirea acestora. Nu ne mai este suficient mediul natural de viață, cel în care ne-am născut și ne propunem de foarte devreme să explorăm și să invadăm noi și noi spații, alternative la cel obișnuit. Dacă cucerirea munților nu mai este de multă vreme un challange adevărat, iată că mediul acvatic tentează din ce în ce mai mult. Pentru Jules Verne (și Jacques-Yves Cousteau, mai târziu) nu era nici pe departe o idee fantasmagorică locuirea în acest mediu de viață, cu condiția conservării perfecte a datelor naturale – cu alte cuvinte speciile de pești și vegetația trebuiau să supraviețuiască invaziei omului. Dar cum să se întâmple asta, cât de minimă să fie intervenția omului, astfel încât coabitarea să se producă, iar cunoașterea reciprocă să fie efect pozitiv? Din această cauză (la care se adaugă încă multe altele) supraviețuirea și traiul curent în mediul acvativ rămâne o utopie, poate că mai mare decât cea a traiului în spațiul cosmic. De aceea și actele artistice inițiate în mediul acvatic sunt rarisime, iar folosirea apei în diferitele instalații contemporane este mult limitată de condiții tehnice. Acvariul este forma perfectă pentru redarea ideii de apă în plan artistic, dar în felul acesta ideea de fluiditate este aproape în totalitate suprimată. Pe de altă parte, conservarea și redarea in situ a unui fragment din viața subacvatică, reproducerea acesteia la scară redusă induce din start ideea de intervenție a omului în mediul natural. De aceea nici artiștii nu se grăbesc să se folosească de apă, ca mediu sau ca suport, îm realizarea diferitelor producții culturale. În schimb, există o competiție sportivă care este o combinație de balet, efort fizic și coordonare, mă refer la înotul sincron. Probă olimpică de ani buni, înotul sincron oferă fanilor dovezi de virtuozitate – sportivii ating viteze de execuție foarte mari, își coordonează mișcările până la suprapuneri de unu-la-unu și nu pierd nimic din grația mișcării unei balerine. Exercițiile lor se desfășoară cu capul deasupra apei în cea mai mare parte a timpului, iar scufundările, atunci când au loc, se produc pentru timp foarte limitat, pentru că nu se folosesc de oxigenul suplimentar.
Urmărind performance-ul de dans contemporan Zeitgeist al companiei de dans urban Hungry Sharks, mi-am dat seama că ceea ce și-au propus ei este mai mult decât provocator și inovativ. Este o formă de exprimare a unei frustrări de moment – de ce nu putem înlocui aerul cu apa și de nu ne putem mișca și trăi în apă ca și cum am fi în mediul aerob. Cum ne putem exprima (artistic) în mediul acvatic, ce valoare capătă mișcarea în acest (nou) mediu și cât de mult contează locul/spațiul? Pentru ca performance-ul să fie perfect vizibil a fost nevoie de un bazin cu pereți de sticlă, prin care spectactorii să poată vedea nestingheriți mișcările dansatorilor, care s-au mișcate atât în apă, scufundați total, cât și combinat, cu capul în aer și corpul în apă. Independența de sursele de oxigen a limitat la cel mult cinci minute (cât a stat lipit de fundul bazinului unul dintre dansatori, o reală performanță din toate punctele de vedere) suitele de mișcări. Din acest motiv, compozițiile de mișcări pot fi judecate/apreciate estetic fie distinct, fie ca parte a unui întreg. Confruntarea și adaptarea sunt cele două idei care s-au evidențiat de-a lungul întregului spectacol, cei șase dansatori aflându-se când în competiție cu propriile limite, când cu ceilalți, când cu apa ca forță opresoare. O desfășurare la nivel ideatic de viziuni și idei artistice aparent diferite, dar care aduse împreună, în același spațiu, compun răspunsul la o singură mare întrebare: cât de bine ne cunoaștem corpurile? Trăim într-o epocă în care știința a avansat incredibil de mult, cucerim spațiul cosmic și inventăm obiecte de care n-avem nevoie, dar despre corpul nostru tot nu știm mare lucru. Rămân în continuare o serie de necunoscute care se activează în plan social și stau la baza unor conflicte greu de surmontat.
Încercarea de punere în ordine în mediul acvatic a tututor principiilor valabile în mediul aerob duce la schimbări bruște de atitudini, la distorsionări ale mesajului, la mișcări frânte și mici lupte corp-la-corp. Din toată această devălmășie câștigă clarviziunea, cu alte cuvinte cine-și dă seama mai repede că singurul lucru care contează cu adevărat acum este conservarea vieții. De aceea cine iese primul la suprafață pentru o gură de oxigen este și potențial lider. Mișcările corpurilor în apă nu-și pierd din grație, acestea sunt mai suple, iar fluiditatea adaugă un plus de valoare estetică oricărei mișcări. Devine plin de sens, din acest punct de vedere, momentul cu pânza galbenă plutind în derivă. Așezarea acesteia pe fundul bazinului capătă valoare de act artistic distinct – pliurile și jocurile de umbre transformă pânza într-un adevărat obiect cu valoare artistică. E ca și cum ne-am uita la celebrul tablou al lui Malevici și nu înțelegem de unde fascinația. Schimbarea unghiului de filmare și filmarea cu mai multe camere dau senzația spectactorului că asistă la ceva mai mult decât un show subacvatic și-i determină să creadă că pentru foarte scurt timp sunt și ei acolo, sub apă.
Pentru ca totul să capete sens era nevoie și de un fond sonor adecvat. Combinația de sunete scoase de apa care curge – fundal sonor pentru mare parte din secvențe – cu o muzică de club (recunosc că m-a plictisit pe alocuri și cât pe ce să mă scoată din joc; trebuiau mai multe ruperi de ritm și ceva accente care să valorizeze conflictul stârnit de interacțiunile corpurile) a accentuat și mai mult ideea de etanșeitate a spațiului artistic. Spectactorul are în fața lui un cub perfect etanș, în interiorul căruia se desfășoară un act artistic de sine-stătător. Ușoarele inerții și senzația de slowmotion derivată din scufundarea corpului în apă contribuie activ la percepții personalizate ale spectacolui ca tot; unii vor rămâne impresionați de mișcările corpurilor, alții de calitățile fizice, iar câțiva vor reuși să aducă la un loc toate senzațiile și să dea un verdict final de genul „mi-a plăcut/nu mi-a plăcut”.
Credit foto: Jelena Jankovic
***
Creată în 2011, compania Hungry Sharks perfecţionează continuu stilurile de expresie ale dansului urban, transpunându-le în mediile cele mai diverse şi introducându-le în practica teatrală obişnuită (atât în ceea ce priveşte formarea cât şi reprezentarea). Pentru excelenţa activităţii sale artistice şi educaţionale, ansamblul a fost premiat de către Cancelaria federală austriacă (2015) şi de către guvernul regiunii Carintia (2019).
Fondatorii companiei Hungry Sharks: Valentin Alfery (coregraf) și Dušana Baltić (producătoare)
Hungry Sharks susţine spectacole frecvent în Europa, America de Nord şi Asia şi a fost până acum prezentă de trei ori în România, la Bucureşti (2017) şi în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu (2016, 2019). Spectacolul a fost propus publicului român de către Forumul Cultural Austriac Bucureşti (FCA) și compania de dans urban Hungry Sharks, într-o proiecţie online în premieră mondială, care a avut loc între 5 şi 7 iunie, pe site-ul FCA, în cadrul programului Performing Austria – spectacolul timpului nostru.
