Despre postumanism s-a scris și nu prea în spațiul cultural românesc. Pentru unii dintre noi rămâne un concept care trebuie încă studiat, pentru alții este unul deja operațional. Cert este că avem nevoie de studii și dezbateri care să aibă acest concept fie ca punct de plecare, fie ca nod central. Volumul coordonat de Alex Ciorogar, care a apărut de curând la Editura Tracus Arte, este un excelent barometru, înainte de orice, asupra stării de fapt din România cu privire la ce se știe despre postumanism și cum este el studiat din diferite unghiuri de vedere. O apariție necesară care devine, încă de pe-acum, reper valoric și bibliografic nu doar pentru cercetători, ci și pentru amatorii care vor să afle ceva despre postumanism.
Credit foto: Cristina Alexandra
Recent apărut la Tracus Arte, volumul intitulat (cât se poate de simplu) Postumanismul ascunde între coperte o adevărată bogăție din punct de vedere teoretic. Așadar, dincolo de sau înainte de a citi volumul: ce este postumanismul? Și mi-aș permite două raportări (contextualizări) – prin comparație cu umanismul; a doua raportare – prin comparație cu alte epoci literare/istorice.
Una dintre mizele acestui volum – poate singura, dacă avem în vedere spectrul teoretic – e tocmai aceea de a oferi un răspuns întrebării de mai sus: ce este postumanismul? Bineînțeles, postumanismul e, în primul rând, un nume care adună sub umbrela sa o serie foarte largă de practici și idei, dar nu m-aș hazarda în a spune că există o singură definiție a termenului sau, mai grav, că o singură persoană ar fi capabilă să propună azi o asemenea explicație. Astfel, bogăția amintită ține, așadar, de tactica (în accepțiunea lui Michel de Certeau) pe care am decis să o pun în joc. În locul unei singure definiții, cititorii vor găsi, în schimb, nu mai puțin de 30 de definiții ale postumanismului. Dacă aș fi nevoit, totuși, să spun câteva cuvinte despre ceea ce semnifică astăzi postumanismul, ar fi faptul că, la început de secol XXI, teoria s-a întors sau, mai simplu, că n-a plecat niciodată. Dacă ținem cont de o întreagă serie de probleme pe care le descrie John Patrick Leary în cea mai recentă carte a sa (Keywords. The New Language of Capitalism), vom putea spune, într-adevăr, că o adecvată operaționalizare a noțiunilor din sfera gândirii critice e absolut crucială. Vocabularul teoretic e singurul care poate opune rezistență capitalismului cognitiv.
Există, poate, și o condiție postumană care, într-o înțelegere marxist-caricaturală, ar reprezenta baza unei noi suprastructuri postumaniste. Cred însă că atenția noastră la real (ca opus al discursivității poststructuraliste) ține de un soi de datorie civică, cu atât mai mult cu cât existența și acțiunile unor mișcări sau grupuri de gândire post-antropocenă ne-au semnalat intensitatea crizelor pe care le traversăm azi (economice, politice, științifice și, mai ales, ecologice). În acest sens, rămâne absolut de invidiat efortul celor de la post/h/um care, mai mult decât oricare altă instituție a României actuale, propun un veritabil proces de alfabetizare critică. Și sper că sunt deja evidente implicațiile sau extensiile politice ale gesturilor lor. Pe de altă parte, volumul a plecat – inițiat așadar, la sfârșitul lui 2016 – de la ideea celebrării celor 30 de ani petrecuți de la apariția, în 1986, a faimosului număr al Caietelor critice (nr. 1-2) – n.m. – revista astăzi este editată de Fundația Națională pentru Știință și Artă, Grupul Interdisciplinar de reflecție și Editura Expert, sub egida Academiei Române. Trebuie spus că, dedicat postmodernismului, numărul respectiv a influențat generații întregi de cercetători. Sigur că lucrurile s-au schimbat între timp. Astăzi avem toți acces direct la (re)sursele bibliografice internaționale. Ceea ce nu ne scutește însă de obligația de a ne implica în acest dialog care se desfășoară încă și în Occident. La sfârșitul anului trecut, de pildă, faimoasa editură Bloomsbury a publicat un „glosar postuman” coordonat de Rosi Braidotti și Maria Hlavajova. Proiectul cărții fusese gândit inițial și ca o formă de a pune cele două mari paradigme (postmodernismul și postumanismul) față în față. Un soi de predare a ștafetei, dacă vreți.
Cât privește „epoca istorică”, aș zice că, deși cele două se află, în mod evident, într-un fel de „love-hate relationship”, ambele (sau toate -ismele, ca s-o spunem pe-aia dreaptă) aparțin antropocenului, înțeles aici ca eră geologică. Un lucru e însă cert: postumanismul reprezintă o critică a umanismului, în aceeași măsură în care post-antropocenul reprezintă o înfierare a antropocentrismului. Motiv pentru care trebuie clarificat că, atunci când vorbim de postumanism în artă și/sau literatură, acesta nu reprezintă un stil sau un curent, ci, în cel mai bun caz, o tendință ori o mișcare care presupune o simplă favorizare a temelor, pe de o parte, și a registrelor postumane, pe de alta. Ceva mult mai discret, în orice caz, decât fusese postmodernismul. Înainte de orice altceva, postumanismul e, deci, o nouă paradigmă critico-teoretică care implică nu doar reflecții scripturale, ci o serie întreagă de practici, evenimente sau gesturi etico-politice.
De ce și începând din ce moment putem vorbi despre postumanism în spațiul cultural românesc?
E destul de dificil de recompus aici motivul pentru care putem vorbi, într-adevăr, de postumanism și în spațiul public românesc, dar cred că rațiunile ce-au dirijat această apariție sunt suficient de similare cu cele din vest (o prelungire a gândirii anti-umaniste a anilor ´60, dusă până la ultimele sale consecințe). De la sincronismul lovinescian la autocolonialismul unui Fundoianu, cultura română are, cred, destule modele prin care ar putea explicita o asemenea „apariție”, fără să le mai pun la socoteală pe cele dintre cele mai recente, cum ar fi dinamica ideilor călătoare sau teoria sistemelor-lume. Din câte știu, prima ocurență a cuvântului în spațiul intelectual românesc e legată de numărul deja invocat al Caietelor critice, unde Magda Cârneci menționează termenul respectiv, asimilându-l însă logicii postmoderne (p. 114).
O antologie de eseuri și studii dedicate postumanismului. S-ar putea să surprindă pe mulți cititori lista numelor regăsibile în cuprinsul cărții, pe mulți îi cunoaștem ca fiind orice altceva, dar nu și susținători/promotori și/sau adepți ai postumanismului. Cum ai ajuns la această „cuprindere”?
Sunt de acord, lista e îndeajuns de eclectică pentru a susține, fără probleme, faptul că publicația reprezintă întreaga scenă culturală de azi: de la cei mai tineri la cei care nu mai au nevoie de alte prezentări; unii vin din zona filosofiei, alții vin din sfera artelor, la fel cum nici câmpul literaturii nu duce lipsă de reprezentanți; cred, de asemenea, că, de la stânga la dreapta, întreg spectrul politic poate fi identificat în paginile cărții publicate acum la Tracus Arte. Cred că e îndreptățită utilizarea atributelor de mai sus (susținători, promotori, adepți) cu atât mai mult cu cât postumanismul reprezintă, cum ziceam, și o atitudine bazată pe acțiuni concrete. Pe de altă parte însă, senzația mea e că sunt suficient voci în volum care ar putea fi descrise fie drept neutre, fie ca aparținând „opoziției”, ca să zic așa. Dar a susține până la capăt o asemenea dihotomie ar fi, în cele din urmă, împotriva ethosului postuman. Prefer să spun, în consecință, că postumanismul acoperă o „cuprindere”, o gamă extrem de largă de perspective mai mult sau mai puțin contradictorii ori complementare.
Înainte de orice, la o simplă răsfoire a Postumanismului, se observă intenția critică; bănuiesc că ai dorit și o explicare/expunere a postumanismului, dar și o fațetare a acestuia. Dacă este așa, întrebarea este: cât din acest demers ți-a reușit?
Aș prefera ca succesul sau insuccesul volumului (sau viziunii) să rămână o decizie aflată la latitudinea cititorilor. Postumanismul e, în mod sigur, o entitate sau un fenomen poliedric. Cu toate astea, trebuie spus, totuși, că el n-ar putea constitui cea de-a șasea față a modernității propusă, să zicem, de Matei Călinescu. Sigur că, în spirit postumanist, contribuția colaboratorilor (cărora le mulțumesc din nou cu această ocazie) e, în primul rând, critică. Ceea ce am încercat însă să fac în „Prefață” e să arăt că postumanismul – dacă îl definim drept o nouă teorie critică – nu poate acoperi întreaga plajă a opțiunilor epistemologice disponibile în extrema noastră contemporaneitate. Nu cred că ar fi hazardat să notez, apoi, că o asemenea expunere a postumanismului – includerea ei, adică, în rândul altor opțiuni metodologice – ar ieși cu totul din sfera de influență a gândirii postumane. Dialectica, dacă pot să spun așa, implicată în argumentele din jurul postumanismului e îndeajuns de rizomatică încât să nu-mi permită, totuși, încremenirea în proiect a condițiilor de reușită (ori eșec): efectele și cauzele, de altfel, trebuie rescrise în termenii unui continuum.
Pentru că volumul este abia apărut și pentru că vreau să-i provoc pe cât mai mulți să-l cumpere: două motive foarte serioase pentru care acest volum nu trebuie să lipsească din biblioteca unui cititor și două categorii de cititori cărora nu li se adresează această antologie.
Proiectul (dacă nu e, în fapt, greșit să gândesc postumanismul prin intermediul acestui concept specific epocii moderne) e suficient de ecumenic încât să se adreseze până și non-cititorilor. În litera postumanismului, cititorii nu trebuie privilegiați. Nici cumpărătorii. Dar, ca să duc provocarea până la capăt, aș zice că motivele pentru care acest volum n-ar trebui totuși să lipsească din biblioteca nimănui sunt numeroase. Dacă e să numesc doar două, m-aș restrânge, în primul rând, la semnalarea cărții ca un soi de vademecum: ce să faci, cum să gândești, cum să te orientezi într-o lume totuși nouă (digitală, post-globală) și, în același timp, pe cale de dispariție (dacă ne gândim la sfera umană și dezastrele care ne așteaptă după colț, ca să zic așa). Al doilea motiv ține, cred, de importanța sau irelevanța contribuțiilor autohtone în cadrul acestei conversații, în fond, planetare (vezi, în acest sens, lucrările lui Christian Moraru și Amy J. Elias).
Îmi place să cred că volumul contribuie și face parte dintr-un mai larg efort – la ce folosesc umanioarele azi? – dedicat transformării unor aspecte ce țin de sfera criticii (literare, înainte de toate) într-o suită de evenimente și abilități vital-existențiale.
