Program curatoriat de Playtime Audiovisuales pentru Institutul Cervantes, 2024
13-16 noiembrie 2025, Cinema Union, Str. Ion Câmpineanu 21, București
În perioada 13-16 noiembrie, Institutul Cervantes, în colaborare cu BIEFF / Festivalul Internațional de Film Experimental București și cu Cinemateca Română, organizează, la Cinema Union, o serie de filme care prezintă unele dintre cele mai reprezentative creații ale artiștilor selectați pentru programul „Viziuni contemporane”. Cele patru programe de referință cuprind artiști care au participat la acest proiect curatoriat de Playtime Audiovisuales pentru Instituto Cervantes ajungând astfel la publicul din întreaga lume.
Fiecare sesiune tematică din program va beneficia de o scurtă prezentare realizată de Oana Ghera, director artistic al BIEFF.
Filmele vor rula în versiune originală în limba spaniolă, cu traducere în română și în engleză.
Biletele pot fi achiziționate de la casieria cinematografului sau online: https://eventbook.ro/hall/cinema-union
Proiectul „Viziuni contemporane” s-a născut din dorința de a crea un spațiu de expoziție permanent dedicat audiovizualului contemporan spaniol, care să vină în întâmpinarea noilor talente recunoscute la nivel internațional, dar ale căror lucrări nu aveau suficientă vizibilitate. Astfel, creațiile care corespundeau ideii de „contemporan” nu doar din punct de vedere cronologic, ci și prin propunerile care se îndepărtează de formatele comerciale, mizând pe angajamentul față de subiectul tratat și pe o abordare neconvențională, și-au găsit locul în cadrul DA2 – Domus Artium 2002, Centrul de Artă Contemporană din Salamanca, un spațiu expozițional care promova audiovizualul internațional și găzduia cicluri dedicate artiștilor audiovizuali contemporani, prezentate în format expozițional și însoțite de resurse explicative și masterclass-uri deschise publicului larg. Programul cuprindea lucrările unor artiști consacrați, dar și ale unor artiști aflați la început de carieră — pentru care participarea la „Visiones Contemporáneas” a reprezentat prima expoziție.
„În selecția artiștilor și lucrărilor, am căutat hibridizarea genurilor și formatelor, abordând mediul audiovizual din perspective alternative: videoartă, eseu cinematografic, performance audiovizual, videodans, documentar antropologic, cinema de apropriere, videoclip și, în general, orice propunere care se îndepărtează de canoanele tradiționale. A participat un număr de treizeci și trei de artiști, cu o frecvență de trei expoziții pe an și o durată aproximativă de patru luni pentru fiecare expoziție, până în decembrie 2023. Temele și subiectele abordate sunt variate, bazate în principal pe realitatea socio-politică: feminismul și lupta împotriva inegalităților, preocuparea pentru schimbările climatice și ecologie, asediul turiștilor, noile moduri de a relaționa cu mediul rural și tradițiile, precaritatea muncii, migrația și colonialismul.
Propunerile curatoriale se remarcă printr-un angajament formal și prin asumarea unor riscuri estetice și conceptuale. Un alt aspect relevant este coexistența formatelor. În plin secol XXI, videoclipul digital a fost protagonistul principal al proiectului, însă s-a lucrat și cu format analogic și peliculă — în special pe 16mm și super-8. La acestea se adaugă filmele realizate cu telefonul mobil, lucrările bazate în întregime pe reciclarea unor arhive audiovizuale sau online, cu imagini generate virtual. În acești zece ani, nu s-a transformat doar producția, ci și felul în care aceste formate sunt vizionate și consumate, muzeul și centrele sau instituțiile culturale rămânând printre puținele locuri unde se pot viziona lucrări alternative, în afara circuitului comercial și a normelor formale impuse de platformele online: un refugiu pentru practica artistică a audiovizualului.” (Natalia Piñuel Martín și Enrique Piñuel Martín (Playtime Audiovisuales) coordonează proiectul Visiones Contemporáneas.)
Programul pe zile:
Joi, 13 noiembrie, ora 20.00 – COREGRAFII ALE IMAGINII
Această serie explorează granițele dintre artele spectacolului, cinematografie și coregrafia extinsă, alături de patru artiști care cercetează modalități de a transpune în limbajul filmic diverse dispozitive performative. Ei lucrează cu noi moduri de percepție, solicitând complicitatea spectatorului.
Vineri, 14 noiembrie, ora 20.00 – CARTOGRAFII ALE MEMORIEI
Programul parcurge trăirile personale ale autorilor, precum și referințele, relațiile și cotidianul care le modelează viața și creația, relatând totodată povești mai puțin cunoscute din mediul lor, povești legate de politica și memoria istorică a unei țări întregi, și cu ajutorul cărora se poate țese o memorie a personajelor.
Sâmbătă, 15 noiembrie, ora 20.00 – NATURI MOARTE
Natura moartă și genul „bodegon” au fost intens explorate în pictură în epoca barocului. Liniștea aparentă și detaliile minuțioase serveau drept metaforă a societății din acea perioadă. Poporul, mediul rural, diferitele posibilități de mișcare și noile coduri ale imaginii transformă acest program într-un exemplu de Natură Vie, care, în epoca contemporană a audiovizualului, abordează aceste teme dintr-o nouă perspectivă. Patru propuneri cu un pronunțat ton liric și poetic, o călătorie onirică ce solicită complicitatea celui aflat de partea cealaltă.
Duminică, 16 noiembrie, ora 19.30 – UN ANGAJAMENT POLITIC
Cele patru lucrări care alcătuiesc acest program explorează dimensiunea politică, socială și economică, abordând, dintr-o perspectivă critică și istorică, apropiată de practica non-ficțiunii și a filmului documentar, teme precum mișcarea feministă, precaritatea muncii, migrația și regimurile autoritare.
Prezentări ale filmelor:
Joi, 13 noiembrie, ora 20.00 – COREGRAFII ALE IMAGINII
„Aloma i Mila” de Tuixén Benet, 2020, 40’
În „Aloma i Mila”, primul său film de acțiune, regizoarea Tuixén Benet integrează experiența sa de coregrafă și dansatoare. Protagonistele sale se exprimă nu doar prin dialoguri, ci și prin mișcare și gesturi. Aloma și Mila sunt interpretate de Ángela Boix și Andrea Just, două dintre colaboratoarele frecvente ale regizoarei. Personajele lor sunt inspirate din două eroine ale literaturii catalane contemporane: Mila, creată în 1905 de Víctor Catalá, pseudonimul scriitoarei Caterina Albert, din romanul Solitud, și Aloma, care dă titlul romanului omonim scris de Mercè Rodoreda în 1936. Acțiunea se desfășoară vara, în atmosfera kitsch din Marina D’Or, celebra stațiune construită în anii ’80 pe coasta levantină. Este un elogiu adus prieteniei, așa-numitei „sisterhood”, dar și procesului de construire a identității personale. Poveștile lui Tuixén Benet sunt despre ea însăși, despre prietenele ei și despre nevoia femeilor de apartenență. N
„Walkative: From Mile End To The City. A Choreography Of The Resistence” de Rosana Antolí, 2015, 7’
Filmul îl are ca protagonist pe Graham Farrell, un șomer care locuiește în Mile End, unul dintre primele cartirere marginale ale Londrei. Graham Farrell dansează. Mișcările lui sunt inspirate de arhitectura locului, de oamenii care traversează cartierul și de micile obstacole din viața de zi cu zi. Când Graham dansează, nu există muzică. Mișcările lui devin un act de rezistență în fața societății neoliberale aflate de cealaltă parte a City-ului, dar și un exercițiu de relaxare și de împuternicire în fața vieții accelerate și artificiale din marile orașe.
Rosana Antolí este una dintre artistele spaniole cu cea mai mare recunoaștere internațională. Lucrează în jurul conceptului de „loop” și repetiție, interconectând dansul și performance-ul cu imaginea. Se exprimă prin formate hibride, între coregrafie și desen. Ea însăși își definește creația drept o „pictură în mișcare”, în care spectatorul devine participant al proiecției, putând gravita în jurul ei. Regăsim în lucrările sale un echilibru perfect între dimensiunea conceptuală și apropierea emoțională și senzorială.
„Paralelo 10” de Andrés Duque, 2005, 26’
Colțul dintre strada Entença și Avenida del Paralelo din Barcelona devine scena unui ritual magic al cărui sens simbolic rămâne inițial ascuns privitorului. Personajul principal, o femeie filipineză, execută un ritual — un dans coregrafiat, conectat cu matematica, Leonardo da Vinci, astrofizica și muzica celui mai faimos cântăreț american de tip „crooner”, Frank Sinatra. Paralela 10 este o linie care traversează trei continente și douăzeci și șapte de țări, printre care și Filipine. Ritualul are loc zilnic, timp de o oră — ora magică — în fiecare zi a anului.
Andrés Duque ne oferă portretul unui personaj singular. Este fascinat de unicitatea acestei femei — o trăsătură comună în întreaga sa operă, populată de ființe atipice și captivante. Duque nu se poziționează, nu intervine și nu i se alătură; el înregistrează fără artificii, dar cu o scenografie atentă și o frumusețe plastică remarcabilă, dansul intim al acestei femei, sugerând cu finețe toate conexiunile posibile. Tema diversității este abordată aici din perspectiva întrebării: cum îl vedem pe celălalt? În ochii societății, această femeie nu este decât o excentrică, însă după vizionare rămânem cu ideea că avem nevoie de acest refugiu conceptual propus de regizor — avem nevoie de mai multe femei vizionare în societate.
„Movimientos para una revolución en solitario” de Cabello/Carceller, film mut, 2020, 6’
În Movimientos para una revolución en solitario, protagonismul îi revine corpului – un corp rebel transformat într-un manifest împotriva sistemului, care se pune sub semnul întrebării orice normă existentă. Pentru personajul principal, Perla Zuñiga – performer, videoartistă, DJ și poetă – corpul este literalmente un drapel. Perla se mișcă, dansează și agită un banner pe care scrie: „Ce poate un corp”, o aluzie la filozoful Baruch Spinoza. Orice revoluție, orice mișcare socială începe cu sinele. Violența de gen, privirile pline de ură față de tot ce este diferit – subiectul queer este mereu de actualitate, reprezentând un exemplu de luptă și reziliență.
Cabello/Carceller pornesc de la instalație, performance, video, scriere și desen pentru a pune sub semnul întrebării modurile hegemonice de reprezentare în practicile vizuale și pentru a oferi alternative critice. Construcția socială a identității și politicile sexuale și de gen străbat întreaga lor traiectorie artistică.
Vineri, 14 noiembrie, ora 20.00 – CARTOGRAFII ALE MEMORIEI
„Imágenes Secretas” de Diana Toucedo, 2013, 18’
Filmul este povestea unei călătorii în localitatea Puerto Deseado din Patagonia argentiniană, dar și a unei călătorii interioare pe care Toucedo a parcurs-o între anii 2009 și 2013, și care i-a permis să se apropie de tatăl său. Personajul tatălui absent, căpitan de navă care petrece perioade îndelungate departe, devine enigma și cheia acestei povești familiale, intime și personale.
Ficțiunea este construită ca formă de apropiere de real, pe urmele pașilor tatălui pe pământurile patagoniene, un loc atât de îndepărtat încât invită la mitificare. Această ficțiune o ajută să se apropie de figura aproape necunoscută a tatălui și să o integreze, într-un fel, în „realitatea sa”, aflată la mii de kilometri de familie și de casa natală din Galicia. Lucrarea recuperează de asemenea, memoria unui loc populat de emigranți galicieni și asturieni, a căror poveste a fost invizibilă de-a lungul istoriei.
„No estoy solo” de Víctor Iriarte, 2009, 8’
Scurtmetrajul debutează cu o succesiune de secvențe care îmbină vizualul și auditivul, stabilind conexiuni între două concepte opuse prezente în toate producțiile lui Iriarte: vizibilul și invizibilul. Iriarte pune laolaltă înregistrări realizate chiar de el și fragmente audio din filme precum Tarzan, Omul invizibil sau Spiritul stupului. Ficțiunea devine instrument de documentare a realității, iar realitatea devine poveste fictivă. Un album de familie cu personaje a căror imagine nu apare, fiind doar enumerate. O reflexie asupra valorii acordate imaginii înregistrate și, prin urmare, validate social: Dacă credem doar în ceea ce vedem, atunci „invizibilul” nu există — sau poate că da. O lucrare despre valoarea memoriei și a imaginației.
În cinematografia lui Iriarte, ficțiunea și explorarea formală se intersectează cu cotidianul, prietenii, familia, călătoriile și procesul artistic, dând naștere unui cinema mai pur, nesupus narativității convenționale. Filmul devine o colecție rafinată de referințe cinematografice și muzicale, dar și o oglindă pentru persoana aflată de ambele părți ale camerei, împletind povești intime cu fragmente din literatură, poezie, trucuri de magie și manifestări artistice.
„Hirugarren koadernoa (El tercer cuaderno)” de Lur Olaizola, 2022, 21’
Un posibil scenariu după „Yoyes, desde su ventana”, jurnalul pe care María Dolores González Catarain l-a început în timpul exilului său în Mexic în anii ’80, le reunește pe actrița Ana Torrent — care a interpretat deja rolul lui Yoyes în filmul omonim regizat în anul 2000 de Helena Taberna — și pe cineasta Lur Olaizola, care, de când a citit cartea în adolescență, a fost profund marcată de cuvintele fostei lider a ETA, acuzată de trădare și asasinată de camarazii săi după ce a părăsit gruparea.
Filmul ne poartă cu gândul la Le camion, filmul lui Marguerite Duras din 1977. Astfel, ceea ce pare o repetiție pentru un film se transformă în filmul propriu-zis. Ana Torrent citește diferite fragmente din jurnalul lui Yoyes, în timp ce Lur Olaizola contextualizează secvențele și îi oferă actriței indicații precise. În timpul acestei repetiții se împletesc conversații între cele două protagoniste și se împărtășesc reflecții asupra figurii altor femei militante și activiste de stânga, precum Ulrike Meinhof, Aleksandra Kollontái, filozofa Simone de Beauvoir, poeta Rocío Diazescobar sau fotografa Tina Modotti.
„Noite sem distância” de Lois Patiño, 2015, 23’
Conceptul de frontieră a fost creat de om pentru a-și delimita spațiul suveran și a se separa de ceilalți. De cele mai multe ori, omul a profitat de caracteristicile peisajului sau de accidentele naturale pentru a marca aceste granițe. Sierra do Gerês, situată între Portugalia și Galicia, nu ține însă cont de aceste limite, stâncile sale traversând cu insolentă dintr-o țară în alta. Tocmai acolo se află Noite sem distância, un loc cu păduri, râuri și stânci care le-au oferit contrabandiștilor refugiu până la căderea nopții, când puteau trece granițele fără teama de a fi descoperiți.
Peisajul, element pur realist fundamental în cinematografia lui Patiño, s-a transformat într-o construcție artistică ce îl apropie de zona abstractă. Regizorul aduce în prim-plan, la nivel formal, conceptul de frontieră, experimentând cu elemente de culoare pentru a estompa separarea clasică dintre fundal și figură, transformând personajele într-un element integrat al peisajului care domină lucrarea și accentuând caracterul atemporal și aproape spectral al întâmplărilor, ca mijloc de recuperare a poveștilor și legendelor sale.
„Utskor: Eitherlor” de Laida Lertxundi, 16 mm, 2013, 7′
După ce a locuit la Los Angeles și și-a plasat întreaga creație cinematografică sub soarele californian, în 2013 Laida Lertxundi a mutat filmările în orașul înghețat Utskor, din regiunea Bo din nordul Norvegiei — un loc unde are loc un fenomen aproape magic: soarele de la miezul nopții, ce poate fi observat timp de 24 de ore pe zi.
Odată cu această lucrare autoarea inaugurează o nouă etapă în care creația sa, până atunci orientată spre redarea prezentului imediat, începe să integreze primele referințe istorice directe. Astfel, referințele politice împletite cu momentele domestice și cotidiane anunță o nouă direcție cu tentă autobiografică. Aceste referințe politice se manifestă printr-un montaj sonor disociat de imagine: auzim vocea lui Antonio Tejero în timpul tentativei de lovitură de stat din 23 februarie 1981 (anul nașterii autoarei), precum și lectura unor fragmente din tratatul lui Engels, Originea familiei, a proprietății private și a statului (1884).
Sâmbătă, 15 noiembrie, ora 20.00 – NATURI MOARTE
„Puebla” de Silvia Zayas și María Jerez, 2021, 36’
Plasând o cameră rotativă pe străzile unui sat situat în Spania rurală depopulată, cele două regizoare propun un fel de coregrafie fantasmagorică. Un scaun, un cărucior, o vază, niște haine atârnate, o țesătură strălucitoare, o minge de fotbal, o plantă, un foc, bucle blonde în prim-plan, noaptea, fumul și focul de artificii programate pentru o sărbătoare locală ce nu va mai avea loc decât în imaginație. Rotația continuă a imaginii, povești despre oameni marginalizați de sistem, apariția unor obiecte care par să compenseze absența figurilor umane, dar care vibrează, spunând povești nespuse. Liniștea aparentă a buclei infinite conduce spectatorul într-o stare hipnotică, aproape de transă. Un univers de conexiuni stranii, o reflexie asupra formelor de producție ale unei opere audiovizuale tradiționale. Structura cinematografică funcționează ca un dans care dă sens imprevizibilului imaginilor.
Silvia Zayas investighează modalități de transfer al limbajul cinematografic către diferite dispozitive performative. Un nou tip de cinema, născut din ficțiuni speculative, simbolism și metafore, dintr-un imaginar straniu cu urme istorice și din tot ceea ce nu putem înțelege încă.
„Gorria” de Maddi Barber, 2020, 22’, 16 mm transferat pe digital
„Gorria” înseamnă „roșu”. Filmul începe cu imaginea sacrificării tradiționale a unui miel. Culoarea roșie este omniprezentă în munca câmpului — este culoarea sângelui. În euskera, „gorria” nu se referă doar la culoare, ci are și diverse utilizări ca adjectiv, evocând ceva viu, înverșunat, dur, aspru, intens, profund și extrem. Utilizarea peliculei de celuloid, care virează spre roșu, adaugă o încărcătură simbolică titlului.
„Gorria” îl provoacă pe spectator să reflecteze asupra originii unei bucăți de carne — un mușchi sau o coastă — pe care o cumpără dintr-un supermarket ambalată într-un recipient de plastic perfect igienizat. Vizionarea poate deveni o contradicție: sacrificiul și moartea unui animal al cărui scop este să hrănească o altă specie. Însă această violență intrinsecă se estompează prin grija cu care Barber planifică, prin utilizarea peliculei de 16 mm și prin construirea unui discurs oniric, apropiat de fabulă.
Maddi Barber este cineastă și antropolog vizual. Întreaga sa operă, bazată pe tradiția și cultura popular, este filmată aproape exclusiv în satul în care locuiește, Lacabe (Navarra). Barber pictează cu minuțiozitate forța lumii rurale și forța colectivității.
„Los que desean” de Elena López Riera, 2018, 24’
Producția aduce în prim-plan comunitățile formate în jurul unei activități populare, în cazul de față, sportul columbofil. Este vorba despre o practică de dresaj a porumbeilor bazată pe seducție, competițiile fiind câștigate de masculul care reușește să zboare cel mai mult alături de o porumbiță. Aceste competiții fac parte din amintirile din copilărie ale regizoarei, amintiri cărora trecerea timpului și distanța le-au conferit o greutate identitară și pe care regizoarea încearcă să le recupereze, într-un fel de exercițiu de reconstrucție personală. La fel ca întreaga sa filmografie, această producție reflectă fascinația regizoarei pentru grupurile eterogene născute în jurul tradițiilor, grupuri ce formează o comunitate efemeră dar constantă și care reușesc să transforme peisajul local, conferindu-i o dimensiune performativă. Prin includerea unor articole din regulamentul oficial al concursului, filmul introduce și o perspectivă socio-politică, fiind o reflecție despre dorință și societatea patriarhală.
Lucrările Elenei López Riera explorează granițele dintre ficțiune și non-ficțiune, aducând în prim-plan peisajul din satul său natal, Orihuela (Alicante), dar și ritualurile și tradițiile care reunesc persoane de toate vârstele, funcționând ca niște verigi generaționale și care alcătuiesc memoria locului.
„Solitude” de Greta Alfaro, 2020, 24’
Artista Greta Alfaro provoacă privitorul la un exercițiu de contemplare a unei scene la care nu este invitat. În lipsa prezenței omului, prim-planul revine animalelor, asemenea naturilor moarte baroce la care face aluzie titlul acestui program. De această dată, un melc se strecoară lent într-o ceașcă, bea cu meticulozitate ceaiul, apoi dispare din cadru. Scena bodegonului este compusă cu meticulozitate, evocând o masă pregătită pentru micul dejun. Modul în care este gestionat timpul conduce către o metaforă a unei liniști pline de neliniște. Deși este un animal lent și inofensiv, melcul este considerat în tradiția populară un preludiu al putrefacției, ceea ce îi conferă o valoare simbolică: în ciuda unui calm aparent, moartea pândește asemeni unei vanitas, iar situațiile domestice și cotidiene își pierd farmecul. Lucrarea se remarcă prin montajul sonor, realizat cu ajutorul unor înregistrări din timpul unor plimbări prin natură. Ploaia, vântul și furtunile se împletesc cu una dintre cele mai cunoscute compoziții ale muzicianului baroc britanic Henry Purcell, O Solitude, compusă pe versurile poetei renascentiste Katherine Philips. Lucrarea conține elemente simbolice precum trecerea timpului, efemeritatea vieții și schimbarea atitudinii omului față de mediu și față de speciile planetei, în spiritul gândirii filosoafei feministe Donna Haraway.
Greta Alfaro crează într-un mod multidisciplinar, folosindu-se de metafore pentru a evidenția contradicțiile lumii contemporane și pentru a invita la o experiență contemplativă, estetică și ludică. Barocul constituie o parte esențială a operei sale, conturând o reflecție critică asupra semnificației tradițiilor populare și religioase.
Duminică, 16 noiembrie, ora 19.30 – UN ANGAJAMENT POLITIC
„Segunda vez” de Dora García, 2017, 43’
„Segunda vez” preia titlul povestirii omonime scrise de Julio Cortázar și este unul dintre cele patru scurtmetraje care alcătuiesc proiectul Segunda Vez, un dialog despre artă, politică și psihanaliză plecând de la figura intelectualului de avangardă Oscar Masotta (Buenos Aires, 1930 – Barcelona, 1979). Restul scurtmetrajelor reinterpretează experiențele lui Masotta din Buenos Aires din perioada 1966 – 1967. În „Segunda vez” ne aflăm în fața unei metaficțiuni. Mai întâi povestirea lui Cortázar, urmată de filmul regizat de García, aproape treizeci de ani mai târziu. Ambele constituie reflecții asupra suferinței persoanelor dispărute în Argentina. Filmul este plasat într-un singur spațiu interior, împărțit în trei părți. Este o secvență cinematografică filmată în timp real, în care un grup de performeri improvizează. Totul pare o coregrafie actoricească, în care devenim conștienți de puterea cuvântului, iar camera se mișcă prin încăpere urmărind fiecare personaj. Autoritatea, teroarea și caracterul sinistru al situației sunt mereu prezente. Atât povestirea lui Cortázar, cât și filmul evocă prin realismul fantastic o realitate tristă și crudă: disparițiile forțate din timpul dictaturii argentiniene.
Demersul artistic al Dorei García se construiește la intersecția dintre cinema, performance, text și desen, și are ca punct de plecare relația dintre realitate și ficțiune. Fiecare lucrare se naște dintr-o idee sau dintr-un concept, materializate în diferite forme de expresie artistică. Predomină performance-ul, datorită faptului că oferă spațiu pentru improvizație, interacțiune și reflecție critică.
„Gure Hormek (Nuestras paredes)” de Las Chicas de Pasaik, 2016, 17’
„Pereții noștri îi omagiază pe cei pe care îi iubim” — astfel debutează această poveste născută dintr-o plimbare a regizoarelor care formează colectivul Las Chicas de Pasaik, María Elorza și Maider Fernández, pe străzile din San Sebastián. În timpul acestei plimbări, cele două regizoare au remarcat faptul că majoritatea numelor de străzi și piețe aparțin bărbaților, ceea ce le-a îndemnat să reflecteze asupra rolului femeii în istorie și asupra spațiului atribuit acesteia, în interiorul casei, în „camera ei”, cum scria Virginia Woolf. Un spațiu ascuns, un micro-univers, celebrat aici de regizoare printr-un omagiu adus femeilor casnice, mamelor și tuturor femeilor. Orașul devine o metropolă utopică, în care spațiile publice sunt denumite „Cartierul Femeilor Casnice”, „Districtul Insomniacelor”, „Chioșcul Mamei Necunoscute” sau „Subteranul Femeilor Singure”.
O reflecție născută din portretele ce atârnă pe pereții caselor, în care familiile și prietenele regizoarelor devin protagoniste, construind o poveste autobiografică simplă și delicată, dar totodată necesară, în încercarea de a rescrie o nouă genealogie feminină și feministă. Este un cântec transgenerațional dedicat solidarității feminine, în care bunicile, mamele și fiicele ocupă locul central.
„Le Rêve Est Fini (El sueño ha terminado)” de María Ruido, 2014, 47’
Ar putea exista o Africă autonomă? Această întrebare este esențială pentru interpretarea unei lucrări care aduce în prim-plan un continent devastat în mare parte de colonialismul european și o populație forțată să emigreze și să „viseze la Europa” de pe celălalt mal. Un vis fictiv, o iluzie care, în cele mai multe cazuri, se încheie tragic în apele Mării Mediterane. Le Rêve Est Fini este amplasat în Lampedusa, teritoriul italian cel mai apropiat de Tunisia. Iluzia nu s-a destrămat doar în țările arabe, în urma revoluțiilor sociale din 2011, ci și în Europa, unde condițiile de muncă devin tot mai precare. Această situație politică complexă servește drept fundal pentru o poveste intimă și personală: cea a lui M și a lui K. M este María Ruido, iar K, partenerul ei de atunci. Viețile lor reflectă această realitate. María se simte străină, aflată sub o continuă observație și în mod paradoxal, singură în agitația străzilor tunisiene. La rândul său, K se confruntă cu un dilema familială, într-o societate patriarhală care îl judecă pentru relația sa cu o femeie europeană. Din punct de vedere formal, filmul presupune o muncă laborioasă de montaj. Imagini domestice în super-8 și materiale de arhivă se împletesc cu cele digitale, filmate de Ruido, care apare la final asemenea unei fantasmagorii gen Jacques Derrida.
Din 1998, María Ruido activează ca artistă vizuală, cercetătoare și producătoare culturală, implicată în diverse proiecte interdisciplinare care abordează în principal tematici precum munca în capitalismul contemporan, rolul femeii în societatea neoliberală, sau mecanismele de construcție a memoriei.
„Afrodita” de Núria Güell, 2017, 12’
Contractele cu muzeele și rolul instituției în lumea artelor sunt teme recurente în întreaga producție a Núriei Güell. Într-o parte a ecranului, Güell citește un text în care solicită muzeului să redirecționeze bugetul de producție al lucrării sale către plata contribuțiilor la asigurări sociale timp de șapte luni — perioada minimă necesară pentru a beneficia de concediul de maternitate. Pe celălalt ecran, vedem publicul așezat, format în mare parte din angajați ai instituției, politicieni și presă. Cadrul în care se desfășoară „acțiunea” este conferința de presă a expoziției Arcana Imperii. Investigaciones en Burocracia. Pentru realizarea acestui proiect, artista a elaborat, cu sprijinul unui avocat, un model de clauză pe care orice artist îl poate include în contractele sale, prin care se stipulează că instituția va acoperi costurile contribuțiilor sociale ale artistului (în Spania, artiștii vizuali activi sunt obligați prin lege să-și plătească lunar contribuțiile, chiar și în lipsa unor venituri). După numeroase discuții în contradictoriu cu avocații muzeului, aceștia au refuzat includerea clauzei în contract, pentru a evita crearea unui precedent, dar au acceptat-o verbal și au aplicat-o, direcționând fondurile publice de producție către plata contribuțiilor sociale.
Opera Núriei Güell se înscrie în sfera socială, politică și economică, extinzând granițele convenționale ale muzeului pentru a se apropia de spațiul vieții cotidiene. Practica sa artistică interoghează limitele eticii și legalității, analizând modul de funcționare al instituțiilor publice, precum și sistemele și mecanismele de control care ne condiționează existența.
