„Văzute și nevăzute la Casa Monteoru”. O analiză

Alexandra Târziu este o scriitoare română plecată în anii 1980 în Statele Unite ale Americii din cauza regimului politic din România și autoare a numeroase volume de proză. În anul 2025, a publicat cartea Văzute și nevăzute la Casa Monteoru, la Editura Vremea, în colecția Planeta București, colecție coordonată de Silvia Colfescu.

Volumul de față este unul memorialistic, o readucere aminte a anilor petrecuți ca bibliotecară la Uniunea Scriitorilor în anii regimului naționalist-comunist până la plecarea în America văzută ca o eliberare din frig, frică și foame. Prin intermediul acestei scrieri, cititorul are acces la o lume despre care se știu puține și, pe alocuri, informații fracturate, iar scriitorii care devin personaje în cartea Alexandrei Târziu sunt mai degrabă cunoscuți ca autori canonici, pe când cealaltă latură fie le-a fost voit ascunsă, fie a fost dată uitării de tăvălugul canonului literar. Autoarea relatează faptele văzute și nevăzute la Uniunea Scriitorilor, cele la care a fost martoră sau întâmplări despre care auzea ca tânără angajată într-un „cuib de nobili” pentru a-l cita pe Turgheniev. O lume greu de pătruns și de înțeles, un univers al enigmelor morale și intelectuale. Cu umor și claritate, scriitoarea atinge subiecte sensibile despre personalități ale scenei literare despre care s-a vorbit puțin sau deloc de teama unei judecăți a istoriei sau a literaturii. Scenele povestite cu mult talent de Alexandra Târziu nu au nimic peiorativ, nu își propun să judece, ci să nu intre în uitare acel fragment din viața sa trăită. Ca un pact cu anii tinereții întunecați de totalitarism.

Casa Monteoru este primul personaj al cărții, frumoasa și eleganta clădire de pe Calea Victoriei, o imagine emblematică a unei lumi zdrobită de istorie și de comunism începând imediat după sfârșitul celei de-a doua conflagrații mondiale. Noua putere nu putea șterge urmele vechii ordini, dar le putea întina, ceea ce a făcut și cu proprietara casei, Elena Lascăr-Catargi, fiica lui Monteoru, care, sub amenințarea pistolului sovietic, a fost forțată să doneze palatul noii stăpâne care guverna acum destinele țărilor și oamenilor, moșiile și tezaurele căzute sub pingeaua bolșevică. Cu lăcomie, bijuteria arhitecturală a marelui Monteoru era convertită și transformată în Uniunea Scriitorilor, locul în care tânăra Alexandra Târziu a lucrat ca bibliotecară. Umbrele și ecourile vechii lumi încă se vedeau și auzeau pe holurile casei, nu puteau fi anihilate nici măcar prin forța brutală a puterii. La fel și oamenii cei care încă mai sperau și cei care nu pactizaseră aveau speranța că, întro zi, din acel vis urât și gri se mai pot trezi întregi.

Dar tu, în adâncul sufletului tău, simțeai un geamăt, o fărâmă de speranță îndrăzneață că epoca asta va trece, că nu-i decât o nedreptate care se va repara și-ți vei recăpăta demnitatea și identitatea sechestrate. Anularea în gând a practicilor comuniste te ajuta să supraviețuiești, să nu te lași paralizat de sistem. Doar gândul.

Cartea începe relatarea din anii ’70, atunci când unii scriitori deja se consacraseră, alții mai provinciali sau fără altă protecție rămăseseră la rubrica debutant. De asemenea, este perioada în care intelectualii care supraviețuiseră reeducării, Canalului Dunăre-Marea Neagră, Bărăganului se întorceau secătuiți, ciuntiți de teroarea regimului totalitar. Fuseseră aduși la tăcere, transformați în umbre ale celor de altădată, dar ceea ce nu le-a putut lua comunismul a fost talentul, iar în cazul altora, geniul. Nu avea Securitatea metode și nici mijloace pentru a-i deposeda de ceea ce dețineau dincolo de planul mocirlos al umanului. Nu îi scăpau din vedere nici acum, rămâneau în atenția microfoanelor. Alexandra Târziu conștientizează că atunci când a primit postul, nu știa în ce lume avea să intre, în ce textură socială de nedeslușit la prima vedere. Dar învață și este nevoită, instinctual, să difere albul de negru și binele de rău. Suzi, colega ei, care văzuse și auzise mai multe, îi amintește repetitiv că se poate scrie și spune numai adevărul oficial, iar la acesta doar partea desecretizată. Însă nu mai durează mult și tânăra bibliotecară va vedea ce însemna celebra ridicare în slăvi când lui Jebeleanu i se pregătește o baie de imagine și onoare ca poet național. Pe marginea acestui eveniment, autoarea notează: m-am simțit ca o cerșetoare la ghișeul orânduirii. Jocul dintre literatură și politică mi se părea obositor. Aș fi fost incapabilă să ridic în slăvi realizări inexistente, sau eroi fără fapte de jertfă, sau orice altă faptă, numai pentru a-mi justifica statutul sau leafa. Și totuși din asta se trăia, din ridicatul în slăvi.

Se discută despre protocronism și cenzori ca despre cei care sunt peste tot, chiar în apa pe care o bem, după cum afirmă Suzi. O parte a „sistemului”, această parte nevăzută a tot ce mișcă. Aceste lucruri se discutau mai ales în jurul meselor Uniunii, acolo unde puteau fi văzute și întâlnite figurile emblematice ale scriitorimii bucureștene, printre care și Eugen Barbu, amfitrionul invitase pe toată lumea și cu talent, și fără, și sătui și flămânzi, că, zicea el, în felul nostru, toți meritam măcar o dată în viață să mâncăm regește, să fim onorați și respectați. Din sordida lume a lagărelor, abia întors în lumea celor vii, se distingea Nicolae Carandino care se uita cu lăcomie la cei din jur, vietăți normale, trufașe sau umile, dar în viață, liberi. Intrat în dialog cu Petre Țuțea, alt eliberat din temnițe, reflectau pe marginea conceptului de om liber, un paradox pentru cei doi care aspiraseră atâția ani la viață și libertate, ajungând la concluzia că el [omul]poate să-i tortureze și în final să-i nimicească. Fără rușine. Un animal n-ar face niciodată asta, dar omul poate fi sub animal. Reeducarea este similară schilodirii, iar nefericirea nu mai are loc în om, fiind nevoit să și-o îndese în toate buzunarele. Între triumful național-comunist și suferințele celor abia ieșiți din lagăr, se conturează figura celebrei poete Nina Cassian, născută Renée Annie Cassian, era considerată cea mai emancipată și subtilă poetă, dar cu o pasiune ardentă pentru călăul Stalin și cu aceeași pasiune zicea ea că ar sări și în foc pentru el. Poezia și prezența ei rămâneau o unicitate; într-o poezie, își dădea și viața tătucului, în alta, bijuteriile.

Debutau nimicitorii ani 1980 când începusem să trăim pe furiș, într-o încleștare și presimțire a mizeriei ce avea să vină. Viața devenea cel mai nefericit surogat, dar la Uniunea Scriitorilor autentic rămânea în continuare aerul de superioritate. În toată această apatie doar câte o vizită deosebită mai stârnea minimul entuziasm. De data acesta era vorba de Tudor Arghezi, poetul nostru național, talent controversat, cu pușcăriile la zi. Își face intrarea triumfal la Casa Monteoru mult mai repede decât se așteptau gărzile patriotice. Pe de altă parte, cu o vivacitate greu de ajuns din urmă, apare Nichita Stănescu, cel care nu se lăsa prins de niciun mecanism al puterii, omul căruia nu aveai unde să îi asamblezi microfonul de urmărire, nu avea domiciliu stabil, era mereu în mișcare. Astfel, Nichita devenise o pacoste pentru sistem. Și, pentru literatură, un geniu.

Însă, cu toată puterea sa, dictatura începea să se cutremure, iar zvonurile despre sfârșitul epocii de aur începeau să circule. Comunismul părea etern, dar o eternitate efemeră, chiar cu riscul unei contradicții în termeni. Dictatorul fugise și năvălise libertatea. Puteai să faci orice, să spui orice, să te și autodenunță, dar nu te asculta nimeni. Fiecare înțelegea libertatea cum putea, dacă putea. Reapărea Corneliu Coposu – o legătură cu o lume nimicită, o personalitate politică țintuită de nimicnicia regimului – și apărea Ion Rațiu, despre care autoarea afirmă că a fost cel mai bun președinte pe care România nu l-a avut niciodată.

La final, domnul Monteoru coboară peste această lume pestriță și peste casa sa picată sub pecetea celor mai teribile surogate. Se uită la ruinele lăsate de aproape 50 de ani de comunism și conchide: o țară geloasă pe capodopere totdeauna se bucură de cenușa lor. Astfel, cartea Alexandrei Târziu este o carte de memorii și o excepțională cronică a unui univers din care nu s-a înțeles mare lucru nici până azi. Văzute și nevăzute la Casa Monteoru este un document istoric în sine, o carte de citit și recitit, mai ales în vremuri tulburi în care nostalgiile totalitare ies la iveală, din nou.

Văzute și nevăzute la Casa Monteoru de Alexandra Târziu