După ce i-a cucerit pe cititorii din întreaga lume cu incredibila ei poveste de dragoste cu Lketinga, un războinic masai din tribul Samburu, viitorul ei soț, și despre viața ei în Kenya, Corinne Hofmann ne prezintă întoarcerea în Elveția și dificultățile pe care le-a avut de înfruntat aici. Însă, cu același amestec de curaj și optimism de care a dat dovadă în Kenya, Corinne depășește toate obstacolele care îi ies în cale, fie ele birocratice sau sociale, și se readaptează la obiceiurile europene, construind o nouă viață pentru ea și fiica ei, Napirai. Totodată, aflăm cum a ajuns Corinne să scrie Îndrăgostită de un masai și care a fost parcursul ei în lumea literară. Adio, Africa răspunde la mai multe întrebări lăsate deschise de prima ei carte și ne face martori la lupta autoarei cu propriul trecut, de care încearcă să se rupă pentru a găsi puterea să o ia de la capăt.
Fragment
Cu puțin timp înainte de Crăciun, eu şi Napirai ne bucurăm de prima zăpadă. Este, ce‑i drept, extrem de frig, dar acum nu mă mai deranjează. Dimpotrivă, vremea mi se pare dintr‑odată mai interesantă decât zi de zi cer azuriu, cu soare dogoritor, care usucă vegetația. Și, atunci când, în sfârșit, plouă, după luni de zile cu soare, totul se inundă, iar viața oamenilor și a animalelor este pusă de multe ori în pericol. După astfel de experiențe nu pot decât să mă bucur din nou de ploaie, zăpadă și chiar ceață.
Cu câteva zile înainte de Crăciun, mă duc cu mama la cumpărături la Rapperswil. Este incredibil câte lucruri sunt expuse în magazine! Îmi propun ca pe viitor să mă descurc numai cu strictul necesar. Chiar nu este nevoie de atâta risipă! Întâmplător mă întâlnesc cu fostul meu șef de pe vremea când am lucrat pentru prima dată ca agent de vânzări la o societate de asigurări. Atunci aveam 20 de ani și eram prima femeie care făcea muncă de teren și care a avut și mult succes. În numai doi ani economisisem destui bani ca să pot deveni independentă, deschizându‑mi astfel un magazin cu rochii de mireasă. Ideea de a face comerț cu haine noi și second-hand mi‑a plăcut atât de tare, încât m‑am încumetat să fac saltul acesta spre independență. El, dimpotrivă, a regretat decizia mea foarte tare. Acum s‑a trezit dintr‑odată în fața mea și se miră de ce îi povestesc şi prin ce am trecut. La sfârșit, îmi dă cartea lui de vizită și îmi spune că m‑ar angaja oricând din nou, numai să‑l sun. După ce ne luăm la revedere, o privesc pe mama radiind de fericire și îi spun: „Vezi cât de repede mi‑așgăsi din nou serviciu?”.
Chiar dacă nu am de gând acum, imediat, să intru din nou în branșa aceasta, simplul fapt că am vorbit cu el m‑a făcut să mă simt bine. Încrederea în mine însămi a primit un prim imbold. Dacă stau bine să mă gândesc, aceasta a fost prima conversație cu un bărbat și pe deasupra cu unul care mă cunoștea de pe vremea când eram plină de încredere în propriile forțe. Și imediat urmează și această ofertă! Indiferent dacă este serioasă sau nu, eu plutesc în al nouălea cer, fie și numai pentru faptul că mă crede în stare de ceva. Îi spun mamei că după sărbători voi întreba la Poliția pentru Străini ce se întâmplă cu noi mai departe pentru că în curând îmi expiră și viza de ședere de trei luni. Ea îmi zice să fiu calmă și să am răbdare.
Abia aștept să petrec din nou un Crăciun adevărat, cu zăpadă și frig și toate cele. În Kenya nu era niciodată atmosferă de Crăciun pentru că în perioada aceasta era de cele mai multe ori insuportabil de cald. Acolo nu îmi aminteau de Crăciun decât oamenii mai în vârstă din Barsaloi, care mergeau în pelerinaj la misiune ca să‑și ia păturile de lână cele noi și ceva mălai. Cei care mergeau regulat la „biserica tufișurilor” primeau la sfârșitul anului aceste daruri, lucru pe care mama nu îl lăsa să‑i scape. Râdeam în sinea mea și o urmăream de fiecare dată când pleca spre misiune, cu mersul ei agale.
În seara de Ajun se strânge aproape toată familia noastră pentru că mama își serbează de Crăciun și ziua de naștere. Numai Eric, fratele meu mai mic, va veni împreună cu soția lui, Jelly, abia peste două zile, pentru că ei vor să‑l serbeze împreună cu cei doi fii ai lor, acasă la ei. Sub pomul de Crăciun se îngrămădesc cadourile pentru fetița mea.
Toți vor să‑i dăruiască ceva, iar Napirai nu încetează să se tot minuneze. Desface pachet după pachet și nici nu știe cu ce să se joace mai întâi. Mie mi se pare prea mult, pentru că exact acest lucru am vrut să‑l evit.
Două sau trei cadouri ar fi fost mai mult decât suficient. Și unde să punem toate aceste lucruri? De altfel, Napirai este cea mai fericită atunci când mă duc cu ea pe un teren de joacă unde sunt și alți copii.
Totuși, mă bucur foarte tare să stau împreună cu familia mea la o masă aranjată superb și să mâncăm tradiționala fondue bourguignonne. Când văd platoul cu mormanul de carne, care nu este de neglijat, îmi vine dintr‑odată să râd. Cum ceilalți se uită mirați la mine, le explic ce mi se pare aşa de amuzant: „Dacă Lketinga ar fi acum aici, nici cu cea mai mare bunăvoință nu și‑ar putea imagina că această grămăjoară de carne ar ajunge pentru toți cei de aici. Împreună cu încă un războinic, el poate devora într‑o noapte, fără probleme, o capră de mărime mijlocie”.
„Aici, la cât costă carnea, nu ar fi posibil așa ceva”, este de părere Hanspeter, râzând pe sub mustață. Din nou, gândurile mele se învârt în jurul lui Lketinga și încerc să‑mi imaginez ce‑o fi făcând el acum.
