Autor : Philip Greene
Sursa : thedailybeast.com
Traducere și adaptare : Andreea Iulia Toma
O privire mai atentă asupra marilor romancieri și dramaturgi ai secolului douăzeci ne dezvăluie vieți, din fericire sau din păcate, stropite din belșug cu alcool. Ernest Hemingway, F. Scott Fitzgerald, Truman Capote, Eugene O’Neill, Hunter S. Thompson, Tennessee Williams, Ian Fleming, Dorothy Parker, John Cheever, Charles Bukowski, Sherwood Anderson, Walker Percy, James Baldwin, Raymond Chandler, Graham Greene, Jim Harrison… Și lista poate continua. O figură proeminentă în această înșiruire este, desigur, William Faulkner, care ar fi împlinit 119 ani în acest sfârșit de săptămână.
Pentru acești scriitori legendari, alcoolul a devenit o rigoare, adesea până la exces. Fitzgerald observa că, pentru scriitorul american, „mahmureala reprezintă o parte obișnuită a zilei, așa cum este siesta pentru spanioli.” Acest defect al scriitorilor își găsește izvoarele încă din antichitate. Marele poet Horațiu (65-8 î.Hr) spunea că „Nu există poezii care să placă sau, dacă există, acestea nu pot dăinui, atunci când sunt scrise de băutori de apă.”
Faulkner este unul dintre cei mai mari scriitori ai generației sale, autor a multor scrieri devenite clasice – Zgomotul și furia, Pe patul de moarte, Lumină de august, Sanctuar, Pylon, Absalom, Absalom!. A câștigat premiul Nobel pentru Literatură în 1949 și a primit de două ori premiul Pulitzer, prima oară în 1955, pentru romanul O parabolă , și a doua oară, postum, în 1963, pentru romanul Hoțomanii. S-a născut în New Albany, Mississippi, un mic orășel în apropiere de Oxford, unde și-a petrecut cea mai mare parte a vieții.
Faulkner a dat viață genului gotic sudic al literaturii americane, abordând un stil întunecat, învăluitor, uneori tulburător, dar întotdeauna complex, parfumat cu aroma străvechilor stejari sau cea a mușchiului spaniol. Romanele și povestirile sale tratează idealurile, reputația și moștenirile unor familii aflate în decădere, asemeni caselor de pe plantațiile pe care încă locuiesc. Prin ei se conturează figura gentleman-ului de modă veche ce face parte din aristocrația Sudului de după Războiul civil, o lume sortită pieirii.
O bună parte a acestei chestiuni s-a manifestat (din nou, din fericire sau din păcate) în relația lui Faulkner cu bătrânul whiskey al Sudului american. În romanul său Țânțarii (1927), ce are ca fundal New Orleans-ul, Faulkner se întreabă retoric: „ Chiar așa, ce-l face pe un bărbat să bea whiskey într-o noapte ca asta? ”
„Nu există un lucru mai rău decât whiskey-ul”, reflecta același Faulkner. „Unele dintre ele se-ntâmplă să fie mai bune decât altele. Dar un om nu trebuie să se prostească la băutură până la cincizeci de ani, iar după aceea, e un mare prost dacă nu o face. ”
Într-adevăr, omul își iubea whiskey-ul. Poate prea mult. I-a devenit muză și camarad permanent atunci când scria. În 1937 îi explica metoda sa traducătorului în limba franceză al cărților sale, Maurice Edgar Coindreau : „Vezi tu, de obicei sciu noaptea. Și-mi țin întodeauna whiskey-ul la îndemână; atâtea idei pe care dimineața nu mi le mai amintesc răsar în mintea mea. ”
Pentru unii critici ai săi, ca să nu mai vorbim de rivalii săi, metoda aceasta reprezenta o sabie cu două tăișuri. Într-un interviu cu Hemingway, pe la jumătatea anilor ’50, când a fost întrebat dacă se transformă într-un ulcior pentru Martini înainte de a se așeza la masa de scris, acesta a izbucnit : „ Iisuse Hristoase! Ați mai auzit de cineva care să bea în timp ce lucrează? Vă gândiți la Faulkner, probabil. El procedează așa uneori – și pot să-mi dau seama chiar în mijlocul unei pagini când a băut prima înghițitură.”
Faulkner chiar a spus : „civilizația începe o dată cu distilarea.”; probabil astfel începeau și sesiunile sale de scris. Era cunoscut pentru chefurile sale prelungite, când se încuia, spre exemplu, într-o cameră de hotel și bea în continuu timp de câteva zile.
Chiar dacă băutura i-a fost sursă de inspirație lui Faulkner, cu siguranță i-a afectat sănătatea și i-a răpit ani din viață. În timpul unei vizite la hotelul Algonquin din New York, după o beție strașnică, a trecut pe lângă un radiator cu aburi și și-a ars destul de serios spatele. A privit însă nefericitul incident cu obișnuitul său simț al umorului. Prietenul său, Bennett Cerf, unul dintre fondatorii editurii Random House, l-a apostrofat aspru : „ Bill, chiar nu ți-e rușine cu tine? Ai venit aici să-ți petreci prima vacanță după cinci ani și ți-ai petrecut tot timpul în spital. ” Faulkner i-a răspuns calm: „ Bennett, era vacanța mea. ”
Ca scriitor tânăr, încă nedescoperit, trăia, pe la jumătatea anilor ’20 în New Orleans, care era pe atunci un fel de Mecca a tinerelor talente literare sau un fel de Montparnasse. El și colegul său de cameră, William Spratling, locuiau pe atunci în boemul cartier franțuzesc, amestecând gin fabricat artizanal cu Pernod la seratele lor alcoolice. Dar Faulkner a fost, în principal, un consumator de whiskey, fie că era vorba de vechiul și rafinatul Bourbon sau de cel proaspăt fabricat din porumb.
Și știa unde să-l găsească, chiar și într-o zi de duminică, într-un colț uitat, arid, din Mississipi. Shelby Foote l-a invitat pe Faulkner să participe la aniversarea a 90 de ani de la izbucnirea bătăliei de la Shiloh din timpul Războiului Civil, lucru pe care niciun gentleman nu l-ar fi acceptat fără un întăritor lichid. Foote se dădea de ceasul morții pentru a face rost de niște whiskey, având în vedere că era duminică. Pe de altă parte, Faulkner a văzut un bărbat cu pantofii lustruiți și s-a gândit, așa cum se menționează în volumul Conversații cu Shelby Foote, că „ oricine își lustruiește pantofii într-o duminică dimineață, știe cu siguranță de unde se poate face rost (de whiskey)”. Când l-au întrebat pe acel bărbat unde poate fi găsit contrabandistul orașului, el le-a răspuns : „Chiar îmi propusesem să merg acolo eu însumi. Dacă mă duceți până acolo, vă arăt eu drumul. ” Și n-a trecut mult până ce bătrânul Bill și Shelby au făcut rost de niște Old Taylor pentru ei și de câteva sticle de Cola pentru urmăritori.
Chiar dacă nu se sfia să bea whiskey simplu, Mint Julep ( un cocktail pe bază de bourbon, apă, gheață zdrobită și mentă proaspătă) îi răcorea binecunoscutele după-amiezi fierbinți din Mississippi. Atât de mult încât rețeta sa pentru prepararea acestor cocktail-uri poate fi găsită într-o carte dactilografiată aflată pe un raft în casa sa din Oxford, alături de cupa sa. Extrem de simplu, pe acea carte se poate citi: „Rețeta sa era: whiskey, o linguriță de zahăr, gheață și mentă, servite într-o cupă de metal.”
Faulkner avea și un medicament special pentru vremurile friguroase, când el sau cineva din familia sa se îmbolnăvea. Despre acest leac al scriitorului, numit Hot Toddy, nepoata sa Dean Faulkner Well scria în ”Cartea de bucate a marilor scriitori americani” că se pare că putea vindeca „ de la o căzătură urâtă de pe cal până la o răceală puternică, de la un picior rupt până la o inimă frântă. ”
„Pappy”, așa cum îi spunea ea, „ hotăra de unul singur când se impunea un Hot Toddy și i-l administra pacientului cu aerul specific unui doctor de țară. Îl prepara în bucătărie astfel : Lua un pahar de sticlă fără picior, pe care îl umplea pe jumătate cu bourbon Heaven Hill (Jack Daniel’s era rezervat pentru propriile sale afecțiuni). Adăuga o linguriță de zahăr, storcea jumătate de lămâie și adăuga zeama în acel pahar și-apoi amesteca până se dizolva zahărul. Umplea apoi paharul cu apă fiartă. Îl servea pacientului cu o mănușă de bucătărie, pentru a-i proteja mâinile de fierbințeala paharului. Pappy transforma întodeauna servirea acestui Hot Toddy într-o adevărată ceremonie. Îl aducea la etaj pe o tavă de argint și-și îndemna pacientul să bea repede licoarea, înainte de a se răci. Niciodată nu dădea greș.”
Mâine, pe 25 septembrie, când veți închina un pahar în cinstea aniversării lui Faulkner, cugetați la această frază din romanul său de debut, Plata soldatului : „Nimic nu poate egala dragostea unei mame. Cu excepția unui whiskey bun.”
Noroc!
Sursa foto :.laphamsquarterly.org
