„Toți în Unu. Alexandru Ioan I și epoca sa” de Cătălin Turliuc – cum să ratezi un studiu academic

În mod cert, dacă ar fi să descriem într-un cuvânt domnia lui Alexandru Ioan Cuza, acesta ar fi „controversată”. Primul domnitor al Principatelor Unite a avut parte, în general, de o receptare pozitivă datorită ambițiosului său program reformator, care a plasat, în sfârșit, România pe drumul modernității, fie și într-un stadiu incipient. Mitologia generată în jurul lui Cuza a fost și rămâne una de amploare, sprijinită pe numeroase elemente de legendă, pe jumătăți de adevăr sau pe interpretări unilaterale, așadar inabile în fond. Istoriografia comunistă, tributară directivelor epocii, a potențat aura eroică a domnitorului Cuza, devenit un personaj istoric eminamente pozitiv sau ale cărui scăderi iminente erau trecute prea facil cu vederea. Situația nu s-a schimbat, în bună parte, nici după prăbușirea regimului comunist.

Pe de altă parte, în mod paradoxal, există o dezolantă absență în spațiul nostru istoriografic a unor lucrări solide din punct de vedere metodologic, scrise cu acribie și obiectivitate despre Alexandru Ioan Cuza și perioada domniei sale. Există volumele devenite clasice ale lui A.D. Xenopol și Constantin Giurescu, există lucrări, mai mult sau mai puțin reușite, despre diverse evoluții ale perioadei, există foarte multe studii despre anumite aspecte ale domniei propriu-zise. Dar lipsește o viziune integratoare, care să subsumeze toate aceste puncte de vedere și să ne ofere o interpretare relativ inedită, oricum proaspătă a tuturor evenimentelor și controverselor legate de începuturile statului național român modern.

În cadrul acestui context, merita relevată apariția lucrării lui Cătălin Turliuc istoric, cercetător și șef de departament la Academia Română, precum și profesor universitar la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Toți în Unu. Alexandru Ioan I și epoca sa, publicată la Editura Junimea, din Iași, în acest an. Volumul este alcătuit dintr-o serie de studii, „cu întindere și valoare inegale”, fie tangente, fie cu referire directă cu domnia lui Alexandru Ioan Cuza și domnia sa dintre anii 1859-1866. De fapt, cartea este alcătuită din trei mari părți, care tratează idealul național în epocă, familia și colaboratorii lui Cuza și omul Cuza și epoca sa. Ca și în cazurile anterior enunțate, lipsește astfel o tratare profundă și o viziune de ansamblu asupra subiectului propus investigației istorice. Sau, dacă ținem morțiș, putem decela o trăsătură definitorie a volumului, anume lipsa unei atitudini minim critice față de Alexandru Ioan Cuza și acțiunile sale întreprinse în calitate de domnitor.

Studiile care alcătuiesc prima marte a lucrării, luate împreună, constituie un amplu excurs metodologic asupra unui subiect încă insuficient înțeles sau tratat în literatura noastră de specialitate, cel de națiune, împreună cu conceptele care derivă de aici, precum ideal național, specific național, stat-națiune sau etnicitate. Nu se poate pune la îndoială necesitatea unei asemenea abordări pentru înțelegerea corectă a mecanismelor care au făcută posibilă inclusiv apariția statului național român. Pentru o lucrare, însă, care își asumă explicit analiza personajului istoric Cuza și a domniei sale, spațiul alocat acestei problematici pare disproporționat, respectiv mai mult de o treime din întreaga carte. Revenind, așa cum se știe, acest subiect a fost ocultat în spațiul nostru din cauza restricțiilor specifice regimului comunist, dar a fost abordat cu timiditate și în deceniile ulterioare Revoluției din 1989. Mai mult, nu puțini istorici români fac parte din categoria „primordialiștilor”, care pun accentul pe caracterul peren al națiunilor și pe existența unei conștiințe naționale anterioare epocii moderne. Inclusiv acest fenomen explică, măcar parțial, scrierea unei istorii în tușe exclusiv naționale, cărora le sunt subordonate toate analizele. Cătălin Turliuc ne prezintă, așadar, în linii mari abordările asupra subiectului, pornind de la premisa corectă că există un „haos taxonomic greu de imaginat în jurul termenului concept naționalism și al celor cosubstanțiale (sic!) lui.” Dincolo însă de considerațiile teoretice, cărora totuși nu le oferă în mod complementar o analiză complexă sau cel puțin lămuritoare, autorul îmi pare că își ratează obiectivele fundamentale pe care le propune și care pot fi identificate prin intermediul titlurilor studiilor.

În ceea ce privește cazul românesc, discuția pare departe de a fi tranșată, iar concluziile trebuie în mod necesar să fie puse sub semnul provizoratului. Cătălin Turliuc refuză ferm „dihotomia Hans Kohn” potrivit căreia naționalismul occidental este legat intrinsec de tendința de edificare a unei societăți pluraliste, deschise, în timp ce naționalismul central și est european este afin cu regimurile autoritare, ceea ce, într-adevăr, reprezintă o simplificare excesivă. Pe de altă parte, arată autorul, în cazul românesc se poate vorbi de fenomenul „nativismului”, apărut la finele secolului al XVIII-lea, nu numai în Transilvania, prin intermediul curentului de emancipare națională tutelat de corifeii Școlii Ardelene, dar și în Principate prin intermediul reacției ostile la dresa elementului grec prezent aici. Or, această reacție a boierimii române poate fi mai lesne pusă pe seama pierderii politice și dorinței firești de a o recupera decât pe cristalizarea unei conștiințe naționale îndeajuns de puternică. De altfel, așa cum admite Cătălin Turliuc, atitudinile profund negative care însoțesc naționalismul precum xenofobia, antisemitismul sau șovinismul apar ceva mai târziu, în contextul în care definirea identității naționale presupune în mod necesar reliefarea alterității, cu toate consecințele care decurg din această stare de fapt. Mai degrabă, apariția conștiinței naționale românești îmi pare a fi un proces mimetic, legat de ampla emergență a fenomenului în cursul secolului al XIX-lea. Sau, așa cum remarca Gellner, dacă statul națiune este fuziunea dintre stat și cultură, comparabilă cu uniunea dintre mire și mireasă, românii au fost nevoiți să forțeze apariția mirelui, care a dus-o cu forța pe mireasă la altar. Cel puțin în cazul nostru, statul este cel care, prin instrumente specifice (școală, Biserică, armată), prin crearea unei solidarități bazată pe un trecut comun, invariabil glorios sau prin simboluri, a reușit să genereze conștiința națională. Un proces desfășurat întotdeauna de sus în jos, de la o elitădecisă să alinieze România în rândul națiunilor europene până la cei de jos, a căror apartenență a fost, în primul rând, de ordin religios.

Așa cum arătam, în altă parte, în 1895, un revizor școlar român observa lipsa acută a identității naționale în cadrul populației rurale: „Românii pe care dacă-i întrebăm ce sunt, ne răspund, scărpinându-se în cap: apoi de! Ce să fiu! Uite sunt și eu creștin ca toți creștinii”. Patru ani mai târziu, G.Ionescu-Gion remarca aceeași stare de lucruri: „Dacă din vorbă în vorbă întrebai pe țăran: «dar tu ce ești, mă vere?», el răspundea când scărpinându-se în cap, când surâzând cu supunere: „păi, deh! Domnule, ce să fiu? Creștin și eu ca toți creștinii, dreptul lui Dumnezeu!”. În zadar, încerca personajul nostru, dus la exasperare, să inoculeze sentimentul apartenenței naționale, rezistența țărănească era prea tenace: „bine mă vericule, da cum așa numai creștin? Creștin! Creștin e și bulgarul…; e creștin, dar e și Bulgar!…Creștin e și Muscalul…Creștin e și Grecul…Prin urmare, și tu…bine, ești Creștin, dar mai ești ceva, nu e așa? Nu te simți tu că ești din moși-strămoși Român, Român verde ca stejarul și cu brațul vitejesc ce s-abate ca o ghioagă drept în pieptul strămoșesc? Eh, Domnule, replică săteanul, eu nu știu d-ald-astea; dumneata vorbești ca din carte”. (Mirela Luminița Murgescu, Între „bunul creștin” și „bravul român”. Rolul școlii primare în construirea identității naționale românești (1831-1878), Editura A’92, Iași, pp. 11-13). Din acest punct de vedere, dar nu numai, explicațiile lui Cătălin Turliuc despre identitatea românească și edificarea statului-națiune românesc apar drept neconvingătoare, chiar dacă sunt consecința unei treceri în revistă importantă a scrierilor din respectivul domeniu.

Partea a doua a lucrării este alcătuită dintr-o serie de mici biografii dedicate membrilor familiei lui Alexandru Ioan Cuza sau unor dintre cei mai apropiați colaboratori ai săi: Doamna Elena Cuza, soția acestuia, Grigore Cuza, unchiul domnitorului, Vasile Alecsandri, care a activat cu succes în domeniul politicii externe în timpul domniei lui Cuza și Mihail Kogălniceanu, unul dintre cei mai importanți oameni politici ai istoriei noastre, apropiat colaborator al domnitorului și prim-ministru în cea mai importantă perioadă a implementării programului de reforme. Sunt secvențe, care aduc, pe alocuri, un plus de informație din punct de vedere biografic, dar cu un caracter vădit hagiografic. Rândurile dedicate acestor personaje sunt exclusiv pozitive și subliniază puternicul lor patriotism, aderența fermă la principii și valori, fidelitatea și caracterul onest, fără pată, ceea ce imprimă scrisului istoric o senzație de disfuncționalitate, scris istoric grevat de verdicte apriorice, cărora li se subsumează întreaga analiză. Mai mult, deși sunt redate numeroase citate sau se fac dese trimiteri la surse, aceste studii sunt complet lipsite de prezența notelor de subsol, lucru, inutil să o mai spun, inacceptabil în cazul unui demers istoriografic cu pretenția de seriozitate științifică.

În fine, partea a treia a volumului încearcă să analizeze, dincolo de o prezentare biografică, anumite aspecte din domnia lui Alexandru Ioan-Cuza, precum secularizarea averilor mănăstirești, impunerea Statutului Dezvoltător al Convenției de la Paris, organizarea administrativ-teritorială, dar și memoria socială a românilor în urma abdicării primului domn al Principatelor Unite. Unele studii sunt bine concepute și conțin informații istorice relevante, așa cum este cel dedicat acțiunii de secularizare a averilor mănăstirești, o lege fundamentală, dorită de întreaga clasă politică românească. În ceea ce privește analiza domniei lui Cuza și a acțiunilor sale, lipsește minima reflecție critică atât de necesară unui istoric, care ar trebui, în permanență, să încerce a fi obiectiv. Cuza ne apare, astfel, drept un conducător luminat, patriot, dedicat întru totul misiunii sale mesianice de modernizare a tânărului stat român. Este genul de limbaj tangent cu prezentările din manualele de istorie postcomuniste, scrise exclusiv sub imperativul național, demers incompatibil cu cercetarea istorică adecvată: „Patriotismul și dragostea sa de țară nu pot fi puse în nici un fel și de nimeni sub semnul vreunui dubiu, oricât de mărunt. (…) Cu certitudine, Alexandru Ioan Cuza a întruchipat prin calitățile sale de conducător tipul unui adevărat bărbat de stat care s-a ridicat nu numai la înălțimea timpului său istoric, ci a dovedit prin viziunea sa o înzestrare care lasă în urmă multe dintre personalitățile care au marcat destinul națiunii noastre”. Mai are rost să precizez că această modalitate de a scrie istorie nu există de mult timp în spațiul occidental, indiferent de personalitățile sau fenomenele supuse investigației istorice?

În mod cert, nu se poate nega dimensiunea reformatoare a domniei lui Alexandru Ioan Cuza, mai ales că statului român de-abia creat îi lipseau atât de multe atribute ale modernității. Cu toate acestea, trebuie remarcată și ineficiența, în cel mai bun caz, a unora dintre aceste reforme, devenite în timp veritabile „forme fără fond”. Învățământul a fost declarat obligatoriu și gratuit, dar, așa cum arăta Mihai Stelian Rusu, rata înrolării în școlile românești a fost inferioară unor state care nu legiferaseră încă învățământul obligatoriu, o rată ridicol de mică comparativ cu Ungaria, Elveția, Franța sau Marea Britanie. De altfel, inclusiv în România interbelică, procentul analfabeților continua să fie unul extrem de ridicat. La fel, în 1860 Cuza a inaugurat Universitatea din Iași, dar numărul studenților era foarte mic și nu justifica în nici un fel statul universitar. La Universitatea din București, de pildă, până la începutul secolului XX, nici unul dintre profesorii Facultății de Istorie nu aveau studii istorice propriu-zise. Legea emisă de Cuza a fost una pozitivă, dar aplicarea sa i-a eludat însăși rațiunea de a fi.

Cea mai importantă reformă adoptată în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuzaeste, fără îndoială, cea agrară prin intermediul căreia țăranii au fost eliberați de servituțile medievale și au primit o parte din pământul pe care îl lucrau. În pofida valențelor sale revoluționare și a amplei dezbateri pe care a creat-o, legea a fost gândită prost și aplicată într-o manieră nefericită. Mai mult, țăranii au fost obligați să plătească despăgubiri, care, în teorie, erau menite să compenseze boierii pentru pierderea forței de muncă, dar, în realitate, acopereau costul pământului, oricum insuficient. Țăranii au continuat să își ducă existența pe fondul unei pauperizări generalizate, dublată de o constantă nevoie de pământ și, în consecință, s-au aflat într-o stare de agitație care a răbufnit în 1888, dar, mai ales, în 1907.

Mai mult, Cătălin Turliuc apreciază pozitiv actul de la 2 mai 1864, respectiv lovitura de stat pregătită și înfăptuită de Cuza, care și-a arogat, în acest fel, puteri sporite. Evident, ținând cont de spiritul epocii, actul respectiv își are propria logică, precum și o semnificație ușor de susținut ținând cont de blocajul legislativ pe care Adunarea îl opunea executivului tutelat de domnitor. Cu toate acestea, poate fi echivalată dorința clară de putere a lui Cuza cu patriotismul și dorința a cestuia de implementare a unor reforme? Istoria ne oferă numeroase exemple de acest gen, atunci când diverse personaje, fie aflate în proximitatea puterii, fie în afara acesteia, și-au dorit pur și simplu să o preia, din motive omenești, în fond? Existau, poate, și alte modalități mai puțin intruzive prin intermediul cărora domnitorul să fi ajuns la rezultatele pe care le dorea. De altfel, prevalența executivului asupra legislativului a constituit o frână serioasă în calea dezvoltării României, atât în perioada modernă, cât și în cea interbelică. Statutul Dezvoltător poate fi considerat, așa cum o face autorul, prima constituție internă a României, dar asta nu înseamnă nici pe departe că ar fi avut un caracter pozitiv. De fapt, Cuza a inaugurat un lung șir al personajelor care și-au dorit în permanență cât mai multă putere, în dauna unei monarhii sau republici constituționale, în cadrul căreia Parlamentului să îi revină rolul fundamental (Carol I, I.C. Brătianu, Ionel Brătianu, Carol al II-lea, Ioan Antonescu).

Dar corupția, care atinsese cote extrem de înalte în timpul domniei lui Cuza? Dar camarila din jurul său, cu un caracter mai mult decât nefast? Dar stilul său personal de viață, dezordonat și indecent? Sunt aspecte pe care Cătălin Turliuc le relevă, dar pe care nu le explică și care scapă unei logici finale. În nici un caz, nu este misiunea istoricului de a căuta o balanță între pozitiv și negativ în cazul unui personaj istoric. Dimpotrivă, fiecare act trebuie analizat obiectiv, indiferent de caracterul său, iar concluzia se va impune de la sine. Or, din acest punct de vedere, studiile care alcătuiesc acest volum nu aduc nimic inedit, nu suscită reflecția istorică și nu se pretează unei înțelegeri aplicate a domnitorului Alexandru Ioan Cuza și a epocii sale. Dimpotrivă, contribuie la consolidarea unui dosar istoriografic, care, într-un final, nu mă îndoiesc, va fi declarat indezirabil, în primul rând sub raport calitativ.

În Filozofii și plugarii, poezia lui George Coșbuc, este vorba de un grup de sfetnici regali, care ajung la concluzia că sunt cei mai inteligenți oameni din lume, mai ales că au studiat literatura greacă, pe cea romană și i-au citit pe toți filosofii și scriitorii importanți. Hotărât să le dea o usturătoare lecție, craiul îi obligă, sub rezerva aplicării pedepsei capitale, să deslușească un dialog purtat de acesta cu un simplu țăran. Ceea ce i-a pus cel mai mult în încurcătură pe sfetnici a fost faptul că țăranul afirmase ritos că ar fi în stare să mulgă chiar și niște berbeci. Or, lucrul era absolut inexplicabil: „Cum? S-a mai citit vreodată prin Tit Liviu Patavinul,/Prin Salustiu Crip, prin Tacit sau prin Xenofon Elinul,/Că popoarele vechimii, celți, romani, latini ori grecii/Sau ilirii, sciții, perșii și-ar fi muls cândva berbecii?” Din nefericire, unii dintre istoricii români au avut mereu senzațiacă a mulge berbecii pare o îndeletnicire rezonabilă. Oricum, una care produce rezultate notabile.

Toți în Unu. Alexandru Ioan I și epoca sa de Cătălin Turliuc