Roman publicat în colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani
*****
Campania de autodemascări începuse cu câteva luni în urmă, o inauguraseră chiar cu Septimiu, că doar aşa se şi cuvenea, el să rămână vedeta incontestabilă. Septimiu, pus la ţol festiv în vechea sa uniformă de gală, cu tresele şi şnurul de plutonier-major, cu insigna de la şapcă lucind orbitor în lumina reflectoarelor, arăta aproape la fel de falnic ca miliţianul viteaz ce fusese cândva. Păcat că, din cauză de muzica aia răvăşitoare pe fundal, aproape că nici nu-i puteai auzi cuvintele împiedicate, doar îl vedeai cum înghite în sec şi clipeşte ca o găină la tăiere, iar mai apoi au început să-i curgă lacrimile pe obraji, udându-i tresele şi şnurul de plutonier. La vederea lacrimilor de miliţian, Fane, ascuns pe-acolo, prin spatele reflectoarelor, cu greu şi-a înăbuşit un hohot de râs, chiar dacă anticipase momentul poetic încă de la începutul emisiunii. Nu ştia nici el ce-l apucase, îi era milă de Septimiu, pe undeva îi era milă şi de el însuşi, dar mai presus de toate ar fi putut să vadă că tocmai i se prăbuşea un întreg sistem de valori, aşa cum toate lucrurile în care crezuse vreodată i se spărgeau, rând pe rând, în ţăndări de praf la picioare, ca nişte castele de nisip suflate de vântul serii şi toate întâmplările din viaţa lui, oricum deloc luminoasă, se goleau periodic, ca la un semn, de tot ce crezuse că le-ar fi putut da vreun sens. Ce să-i faci, concluzionase de unul singur, dacă nu-l învăţase nimeni să bocească cu cuvinte frumoase, o rezolvase repede cum îl ducea capul, cu un hohot de râs, un „morţii mă-tii de boşorog tâmpit” şi-un „să le fut morţii la toţi pungaşii ăştia dîn televiziune”. „Da’ dăcât morţii, mai bine fufele”, îşi zisese tot el amuzat, şi uite-aşa o mai dăduse o dată din plâns în râs, că doar la asta se pricepea cel mai bine.
Şi acum se silea să îşi păstreze intactă seriozitatea, căci pe ecran se producea o învăţătoare cu dinţii strâmbi şi părul portocaliu, tot bătrână şi asta, cine ştia cu ce-o momiseră nenorociţii, probabil că se vânduse ieftin de tot, la ce pensie avea. În mintea lui Fane lucrurile erau aşezate gospodărește, greu de crezut că înnebunise brusc întreagă această umanitate, oricât de tarată ar fi fost ea din start, greu de crezut că pămpălăii ăştia de la televizor se dădeau în gât pe gratis, ca la un semn, de parcă i-ar fi lovit pocăinţa cu leuca în cap pe toţi deodată. Hai, asta se putuse întâmpla cu săracu’ Septimiu, aici era cât se poate de sigur, bătrânul miliţian n-avea niciun amestec necurat în marea escrocherie ce se derula pe ecranul televizorului, atâta doar că de-acolo începuse totul, de la ţicneala lui sută la sută naturală, el însă era clar că nu înţelegea şi că pierduse orice şansă să se mai facă bine. În rest, n-avea cum să fie lucru curat, prea era totul o abureală, iar unde e abureală, sunt şi mulţi bani la mijloc, de asta putea să se prindă până şi un amărât de fost pârnăiaş.
Da’ hai să nu ne stricăm ziua chiar de dimineaţă, ia uite-o pe mamaie ce frumos povesteşte, zici c-au adus-o direct de la Sorbona.
– Matale auzi, bre, ce zice asta?
Poftim, ce glas de clopoţel şi-a tras, răsună cristalin până la bucătărie, n-ai zice că iar îl paşte un hohot de râs. Septimiu vine șontâcăind de dincolo, nici mort n-ar rata vreo reprezentaţie.
– Cine-i, cine-i? se precipită cu veselia aceea nevinovată pe care numai copiii sau bătrânii o pot încerca în faţa spectacolului degradant al maimuţei umane.
– Ete, o paţachină dă învăţătoare, s-a trezit pocăită dă dimineaţă şi nu mai putea să să ţină până afară dîn televizor. Ce să faci, şefule, aşa sunteţi voi ăştia, bătrânii, aveţi vezica minţii mai slabă.
Ştia că nu riscă nimic amintindu-i bătrânului de buba lui, întâi şi-ntâi că oricum nu mai era în stare să proceseze, dar parcă, de la o vreme, până şi organul supărării i se atrofiase. Doar câte-un vis urât ce-l mai tulbura pentru scurtă vreme, mai ales după somnul de prânz, pe care Fane i-l veghea cu evlavie de trei ani încoace. În somnul de prânz i se întâmplase, acum trei ani, prima nenorocire, aia care l-a dus definitiv cu minţile pe câmpii, dar despre asta, fostul puşcăriaş prefera să nu-şi amintească, fiindcă o spaimă ca aceea nu mai trăsese în viaţa vieţilor sale, nici când şi-a dat seama că boşorogu’ lu’ mă-sa nu mai sufla sub lama toporului şi, într-o fracţiune de secundă, văzuse cum avea să arate propria-i trecere pe pământ de atunci încolo.
Învăţătoarea povestea cu patos, cu lacrimi şi muci, ce neagră-n ceru’ gurii fusese la viaţa ei, ce sadic chinuise, ani în şir, generaţii şi generaţii de copilaşi ca să-i deprindă cu buchile blestemate, cum mai stropise abecedarele cu sângele lor nevinovat, şi ce mândră era, şi cât de utilă societăţii se mai crezuse până când a pocnit-o revelaţia că, totuşi, ceva nu era în regulă în univers, ceva nu stătea bine, ca un tablou preţios aşezat strâmb pe un perete mucegăit. Şi ce putea să fie tabloul ăla preţios? Păi, chiar deşteptăciunea ei – că fusese deşteaptă, nu ca alţii, de-aia o şi invidia o mulţime de lume, iar acum, când se hotărâse să rupă pecetea secretului, se grăbea să o împroaşte cu noroi – şi dragostea ei de meserie şi faptul că ea, la urma urmei, iubea copiii, doar de-aia se făcuse învăţătoare, şi iubise şi cartea, că dacă n-ar fi iubit-o, ar fi putut să stea liniştită la ea în sat, să se mărite la cinşpe ani şi să împuieze lumea cu un batalion de copii, să îi trimită la alte învăţătoare, să facă alea cu copiii ei ce a făcut ea cu ai altora. Aşa şi-a dat seama că era pe cale să irosească iremediabil tot ce avea mai de preţ, mintea şi sufletul ei, ce-i fuseseră date curate ca lacrima, curate şi neprihănite le scosese în lumea largă, dar uite, tocmai această lume urât mirositoare, ca un perete invadat de mucegai, o adusese într-un asemenea hal de decădere. Însă nu, acum când binele îşi regăsise în sfârşit matca în cugetul ei rătăcit, realiza ce iad traversase şi era hotărâtă: n-o să mai lase răul să triumfe, niciodată, cu nici un risc, nicio slăbiciune omenească n-o va împiedica să mărturisească, căci dacă viaţa sa se risipise aproape toată în facerea de rău, măcar să nu mai cadă şi alte suflete slabe în aceeaşi ispită.
– Ei, vezi! se extazie blând Septimiu, ca de fiecare dată când asculta confesiunile, croite toate pe acelaşi calapod, ai fi zis că vreun scrib plictisit le trăgea la indigo fără prea mare grijă pentru detalii. Exact ca la mine.
– Deh, şefule, ce să zic, poate nu chiar exact, că mata dădeai cu capu’ dă pereţi nişte puşcăriaşi, da’ baborniţa caftea copiii oamenilor. Io n-aş prea zice că-i acelaşi lucru.
De când îşi petrecea o groază de timp în compania bătrânului Făcăleanu, respirând alături de el acelaşi aer dereglat, Fane se cam prinsese că nu era bine să-l contrazică întru totul. Asta, la nebuni n-avea nici un efect sau ba da, avea unul contrariu: îi înfunda şi mai tare în nebunia lor. Aşa, dacă îi dădeai impresia că, la o adică, ai putea fi de acord cu el, se lega şi şansa unei discuţii, iar după ce lăsai nebunul să vorbească, poate că reuşeai să-ţi dai seama ce se petrecea de fapt în capul lui. Totuşi, nu trebuia să fii peste măsură de deștept ca să înțelegi că, în miezul epidemiei de pocăinţă, se derula în buclă un model standard de confesiune. Aici, Septimiu nu era prea departe de realitate, intuise corect că toate discursurile semănau între ele şi fiecare în parte cu acela original, al său. Fane însuşi se mai prinsese de încă ceva, ceva ce îl nedumerea completamente, fiindcă oricât şi-ar fi chinuit minţile, nu-i putea găsi nicio noimă: frate, în tot ce bălmăjeau cetăţenii ăştia cu lacrimi în ochişori, era aşa o îngemănare de iubire de-aproapele cu descrieri detaliate ale celor mai îngrozitoare tortúri fizice, aşa un talmeş-balmeş de pumni în cap şi de tandreţe, de scârnă, sânge, scuipaţi, apă la şoareci şi pupături băloase, aşa o convingere – abia voalată – că ticăloşia cea mai greţoasă şi bălăceala însăşi în respectiva ticăloşie mergeau mână în mână cu superioritatea intelectuală, nu doar a călăului pocăit faţă de ceilalţi călăi, dar mai cu seamă a călăului pocăit faţă de restul umanităţii sceptice, încât singura idee cu care puteai rămâne după ce constatai ce se petrecea, era aceea că pocăinţa nu e, până la urma urmei, decât o altă formă de perversiune. Cum la perversiuni Fane avea pretenţia că se mai pricepe şi el, descoperirea în sine nu-l deranja foarte tare, îl ajuta să ţină cât de cât direcţia în mijlocul furtunii colective, da’ parcă tot îi mai rămânea un gust ca de mâl pe cerul gurii, oricât s-ar fi străduit să păstreze corabia în ochiul liniştit al rătăcirilor omeneşti. În fine, singura concluzie pe care putuse să o tragă până în prezent fusese „să fie la ei, acolo!”. Şi, de n-ar fi fost bănuiala ălorlalte mânării, care nu-i dădea pace, atâta i s-ar fi părut de ajuns.
Septimiu își începuse periplul ritual pe la icoane, așa că deocamdată nu avea cu cine împărtăși toate considerațiile sale pline de empatie. Se trase mai aproape de platoul cu sandviciuri, mușcă din cel mai gros cu un oftat de plăcere, ce bine e să stai degeaba, să nu te mâne nimeni de la spate, să nu sune nicio deșteptare, doar să vegetezi cu fundul înfipt in fotoliu și să te uiți la niște proști cum se dau în stambă. Uite, cu așa o viață poate că ar mai fi fost de acord să cadă la pace.
