Personajele mor, dar nu se predau

Pe 27 martie este Ziua Internațională a Teatrului, un moment bun pentru a reflecta asupra a ceea ce reprezintă pentru noi, spectatorii, această artă. Iar Rosencrantz și Guildenstern sunt morți de Tom Stoppard rămâne una dintre cele mai metaforice piese scrise pe această temă: ce fac personajele când ies din scenă? Atenție, personajele, nu actorii! Mai au ele viață, ne mai sunt de folos, ne mai rămân în memoria afectivă sau ne grăbim să lăsăm loc altora și altora, care se perindă (adeseori cu viteze mult prea mari) prin scenele teatrelor de oriunde din lumea largă? E greu să-ți dai seama că personajul în sine are și el o viață, aceasta depinzând în întregime de echipa care ajută ca spectacolul să se nască ca întreg. De aceea, deseori spectactorii vorbesc despre actorii care le dau viață și nu despre personajele ca atare. Evident că este o nedreptate de care se pot plânge, pe bună dreptate, autorii pieselor, dar și regizorii spectacolelor în sine. Trăsăturile unui Hamlet, să spunem, sunt bine aduse din condei de Shakespeare, dar… ele capătă infinite nuanțe prin modul cum alege un regizor sau altul să pună accentul pe una sau alta dintre acestea. Da, putem vorbi astfel de câteva dintre fundamentele care stau la baza construcției teatrale în sine, numai că am reduce foarte mult din tot ceea ce înseamnă „artă”. Teatrul nu se bazează numai pe teorii și scriituri foarte bune, din straturile acestora ridicându-se personajele, ci are o nevoie vitală și de regizori vizionari, îndrăzneți, care să pună într-o relație corectă personajul cu … actorul.

Credit foto: Alexandra Pașca

Actorul/Horațio iese din adâncuri prin trapa din mijlocul scenei. Da, așa vine și personajul în calea spectactorului – pe neavenite și nesimțite (luați ultimul cuvânt în toate sensurile posibile). După care scena se aglomerează cu tot felul de personaje; spun bine „aglomerează” – senzația asta apare atunci când personajele se mișcă haotic sau nu-și cunosc rostul în spectacol. Nu se înțeleg pe ele însele și nu înțeleg ce li se întâmplă. Această confuzie a redat-o foarte bine Eugen Gyemant și pe această trăsătură a lăsat să cadă accentul în tot timpul celor două ore de spectacol. Revenind la Actorul/Horațio, Regina Actriță, Alfred și Regele Actor – cei patru duc cu ei și aduc în scenă, într-un du-te/vino fără de sfârșit dileme (existențiale?), jumătăți de adevăruri care par irelevante, tocmai pentru că-și pierd contextul, confuzii de relaționare – privirile acelea pierdute spun totul. Această confuzie este adusă în plan contemporan la nivel de costum: ei sunt îmbrăcați în simboluri care ascund în spatele lor lumea comunicării online: de la mărul Apple până la celebrul f de la facebook sau icon-urile (simbolurile grafice) de la instagram, youtube etc. Eugen Gyemant pune accentul pe această cvasi-absență a comunicării, a relaționării reale și plină de conținut pe care ne-o dorim cu toții inexistentă, dar la care contribuim cu toții (involuntar, inconștient sau din neștiință – toate trei aspectele sunt redate scenic prin intermediul asumării unor roluri specifice). Odată cu apariția acestor personaje în scenă, Rosencrantz și Guildenstern trec în plan secund, dar nu ies din scenă. Ei vor rămâne acolo, fie și pe marginea ei sau în fața acesteia, dar de plecat de-a dreptul niciodată. În felul acesta ei devin, pe căi nebănuite de spectactori, ambasadorii personajelor care se luptă pentru propriile lor vieți așa cum știu ele mai bine. Hamlet ajunge să se târâie de-a latul scenei, cărând după el un cadavru (stafia propriei lui existențe?), Gertrude și Claudius se luptă, la propriu, cu ei înșiși, dar și cu cei din jurul lor, pentru locul din scenă. Iar Polonius, ei bine, el vine să contrapuncteze într-un mod foarte subtil, mutând accentul de pe orgoliile fiecăruia în parte în afara scenei – trimiterile dese la polonezi (dușmanii eterni) fac deliciul sălii, cum, la fel, fusta purtată cu eleganța (ba chiar și mândria) unui scoțian adevărat (deși, o să vedeți, fusta îl ajută mult pe actor în construcția atitudinii) stabilește o relație la nivel vizual între locuri și timpuri care, altfel, par mult prea îndepărtate. Mișcarea lui Polonius poate părea derutantă, numai că cu ajutorul acesteia ajunge în prim-plan și Ofelia, în felul acesta realizându-se contextualizarea la nivel de relație între toate personajele piesei. Regele și regina vin să-i dea sfaturi Ofeliei, Hamlet se uită la Ofelia ca și cum ar fi parte dintr-o lume la care accesul îi este nepermis, actorii devin nebunii prezenți la orice mare curte regală, cei responsabili cu asigurarea sănătății mentale a slujitorilor curții – dacă nu râzi și nu iei seama la glumele acestora, atunci chiar ești nebun.

Credit foto: Alexandra Pașca

În viziunea lui Eugen Gyemant, Rosencrantz și Guildenstern nu sunt morți decât în măsura în care noi îi scoatem din scenă mult prea devreme, le atribuim secundaritatea aceea de care unii actori fug toată viața. Ei devin purtători de dileme existențiale, ba chiar aleg să poarte cu ei părți din viețile personajelor din jurul lor, se arată dispuși să-l ajute pe Hamlet în lupta lui pentru cucerirea unei posterități pe măsura însemnătății rolului – stafia este un alter ego al personajului și cu o viață proprie.

Rosencrantz și Guildenstern sunt morți de la Teatrul de Comedie devine coerent și foarte bine structurat (și) cu ajutorul unei scenografii pe măsura intențiilor regizorului. Iuliana Vîlsan și-a luat timpul necesar gândirii în detaliu a unui univers alcătuit din start pe două niveluri – sunt două lumi care coexistă tot timpul în fața spectactorilor, cea a lui Shakespeare și cea a lui Stoppard. Iar pentru ca această coabitare să devină posibilă trebuia atenție la detalii, ceea ce Iuliana Vîlsan a și făcut: manechine răsturnate și înțepenite în poziții nefirești, mâini și brațe aruncate peste tot, resturi de dantele, culori stridente în doze bine calculate care se pierd în ceața hamletiană. Iar din spatele scenei sau dinspre culise vine în valuri muzica aceea atât de insinuantă, care pare că pregătește venirea unui moment culminant (dar care se tot lasă așteptat). Remarcabilă îmbinarea dintre auditiv și vizual în scena cu Hamlet cântând la fluier și așezându-se pe un șobolan uriaș – o să-l (re)găsiți pe Anghel Damian intrat cu totul în rol, până la o identificare de 1:1.

Mă bucur că Rosencrantz și Guildenstern sunt morți (Teatrul de Comedie) vine să completeze un univers creativ atât de personalizat deja, Eugen Gyemant confirmându-și în acest fel locul și valoarea în lumea teatrului românesc. E unul din acele spectacole care nu lasă indiferent spectactorul, care provoacă și ridică niște întrebări, ceea ce nu e deloc rău.