Misterul mașinutelor chinezești este o colecţie de patruzeci de povestiri interconectate și tot atîtea episoade din viața unui (viitor) scriitor, nu neapărat cel care și-a pus numele pe copertă, dar nici foarte diferit de el. Patruzeci de povestiri care se pot citi asemenea unor capitole de roman și în care memoria și ficțiunea, nostalgia și suferința se completează reciproc pentru a forma un univers personal populat cu tot felul de creaturi, cînd blînde, cînd fioroase, cînd amuzante, cînd melancolice, cînd protectoare, cînd reci, cînd pur și simplu ciudate.
„Torturat, ca noi toţi, de un irepresibil sindrom Peter Pan, Florin Irimia porneşte, în Misterul maşinuţelor chinezeşti, în căutarea propriilor «à côté de chez…». Adică îşi retrăieşte, scriind, propria copilărie petrecută în decorul sordid al ultimului deceniu comunist, transmutînd viaţa imediată a copilului într-o introspecţie de multe ori dureroasă.
Căci nu atît mulţimea de întîmplări comice şi de «faze», cum ar spune Ovidiu Verdeş, pe care autorul şi le aminteşte, povestindu-le cu un talent şi o plăcere evidente, sînt partea cea mai intensă a cărţii, ci căutarea obsedantă a vechilor traume, a crăpăturilor din porţelan, a punctelor freudiene de calcifiere din propria biografie, atîta vreme refulate, prin care autorul îşi citeşte, ca-n liniile din palmă, viaţa actuală. Florin Irimia nu caută copilul pierdut, copilăria pierdută, ci, prin ele, se caută pe sine însuşi. În acest proces, ficţionalizarea, mergînd pînă la construirea amintirilor-paravan şi la modelarea întîmplărilor în sens estetic, este uneori evidentă şi necesară: un coşmar străvechi, cu mama care-şi decapitează fiul, e retrăit în realitate odată cu moartea tragică a acesteia. O întîmplare de o mare cruzime, cea a descoperirii de către copil a jucăriilor care nu erau pentru el, îl aduce-n lumină pe tată, marele histrion al cărţii, cel care schimbă măşti şi femei ca un prestidigitator. Ei sînt cu adevărat eroii «misterelor» lui Florin Irimia, drama divorţului părinţilor (mai curînd pusă-n scenă decît cu adevărat rememorată) e adevărata miză, de o tristeţe de multe ori insuportabilă, a cărţii sale.
Dincolo de toate acestea, povestirile din volum respiră o ingenuitate, o naturaleţe, o lipsă de fasoane literare care mie mi-au amintit de cărţile lui Cezar Paul-Bădescu şi mi-au plăcut mult. Sper să placă şi cititorilor.” (Mircea Cărtărescu)
Florin Irimia (n. 1976, Iaşi), lector doctor la Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Semnează cronici literare începînd cu anul 2001 în calitate de colaborator al revistelor Observator cultural, Noua literatură, Dilemateca, România literară, Timpul şi Suplimentul de cultură. În 2009 debutează ca prozator în revista Noua literatură (sub pseudonimul Eduard Tăutu), iar în 2011 publică romanul de debut, Defekt, la Editura Brumar. Este prezent în antologia Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală (editor Igor Ursenco), apărută la Editura Herg Benet. A mai publicat proză scurtă în revistele Familia, Timpul, Zona literară, precum şi în Ziarul de Iaşi. La Editura Polirom i-au mai apărut romanele O fereastră întunecată (2012) şi Cîteva lucruri despre tine (2014).
-fragment-
Multă vreme, copil fiind, mi-a fost jenă să-mi exprim durerile faţă de ai mei. Nu voiam să le fiu o povară, să fac prea mare tam-tam, să atrag atenţia asupra propriei persoane. Mă gândeam: cine sunt eu să mă plâng? Cine mă cred, s-o fac pe nebunul? Oamenii sunt ocupaţi, au şi aşa destule pe cap, nu mai au nevoie şi de necazurile mele. Aşa că atunci când m-am dat de-a rostogolul cu Pegasul pe scări de s-a julit toată bicicleta şi pe mine m-a durut fiecare oscior din corp timp de vreo două săptămâni n-am zis nimic, când mi-am făcut vânt şi-am sărit din scrânciob de pe la vreo trei metri înălţime, de-am aterizat aproape în cap, chiar cu câteva ore înainte de a pleca la mare, n-am zis nimic, când piatra aruncată printr-un capăt de ţeavă – la celălalt capăt aflându-mă eu – mi-a spart buza, ciobindu-mi şi-un dinte, de credeam c-am să rămân desfigurat pe viaţă, n-am zis nimic (ar fi fost şi cam greu în momentul acela), când m-am dezechilibrat de pe-un gard şi-am căzut fix în tâmplă, de n-am mai ştiut preţ de câteva secunde bune cine eram, n-am zis nimic, când se certau şi nu puteam adormi, după care într-o zi am auzit că au divorţat (pentru că niciunul nu s-a deranjat să mă anunţe personal), n-am zis, nici atunci, nimic. La urma urmei, îmi spuneam, nici dacă le-aş fi zis nu s-ar mai fi putut face ceva. Nu temerile mi le ţineam ascunse (nici nu credeam că aveam temeri), ci lucrurile deja întâmplate.
Asta până într-o seară. Îmi amintesc perfect ziua, pentru că urma să merg în vizită la Doamna, adică la viitoarea soţie a lui taică-meu, cu care pe vremea aceea doar se întâlnea. Şi, fiind nerăbdător să-i cunosc, pe ea şi pe băiatul ei, m-am îmbrăcat mai repede decât îmi era obiceiul şi atunci tata mi-a zis că mai bine ies afară şi-l aştept în faţa blocului, ca să nu transpir şi-apoi să-mi fie frig pe drum. Zis şi făcut. Am coborât în fugă cele patru etaje, am păşit zglobiu în holul de la intrare, dar, când să trag uşa după mine, o pală de vânt mi-a smuls-o din mână, trântind-o cu putere la loc şi făcând ca geamul să se spargă, prăvălindu-se fix peste mine. „Dacă ţi-ai fi pus mănuşile, acum n-ai fi avut nimic“, l-am auzit pe tata în gând. Nu mă durea nimic, mă uitam aproape neîncrezător la tot sângele ăla care mi se scurgea din podul palmei, de parcă n-ar fi fost al meu, întrebându-mă cum e posibil să ţâşnească aşa mult printr-o fantă atât de îngustă. „Ce enervanţi sunt părinţii, cum au ei tot timpul dreptate!“, mi-am zis – şi imediat după asta: „Până vine tata, trebuie să opreşti sângerarea!“. M-am scotocit cum am putut după o batistă, fusesem învăţat să am tot timpul una la mine, după care am apăsat-o pe tăietură. Pânza, subţire de altfel, se făcu imediat roşie. „O opresc pe naiba!“, m-am gândit. Am început să mă caut prin buzunare, în speranţa c-am să mai găsesc una sau măcar un şerveţel, ceva, dar tot ce-am găsit au fost o tabletă veche de Cavit plină de scame şi o pungă de plastic de la nişte pufuleţi. „E bună şi asta“, mi-am zis vârându-mi mâna printre firimiturile de porumb şi încercând, fără să reuşesc, s-o înnod la gură. N-a durat mult şi a coborât şi taică-meu. „Uite cum a spart curentul geamul“, l-am întâmpinat eu, ascunzându-mi mâna, cu pungă cu tot, în buzunarul încăpător al gecii. Mi-era teamă să nu creadă că din vina mea se spărsese.
— Noroc că n-am fost aproape când s-a întâmplat. Dar am văzut tot.
— Da, mare noroc, bine că nu te-ai tăiat, mi-a zis el măturând cu piciorul cioburile care se împrăştiaseră pe jos, fără să mai observe, din cauza becului chior, şi cele câteva picături de sânge care căzuseră pe ciment.
