Marius Turda , Maria Sophia Quine – Istorie și rasism. Ideea de rasă de la Iluminism la Donald Trump

Colecţia „Historia”

Traducere de Marius-Adrian Hazaparu

„Ideea de rasă are o lungă istorie discontinuă şi eterogenă. Şi se reinventează mereu, adesea prin redescoperirea şi combinarea unor ingrediente vechi, uitate, refulate ori cenzurate, prin schimbarea paradigmelor – de la filosofie, lingvistică şi antropologie la antropogeografie, medicină, genetică, eugenism şi biopolitică. Lucrarea semnată de Marius Turda, unul dintre cei mai valoroşi specialişti internaţionali ai acestei problematici, şi de colega sa Maria Sophia Quine este o sinteză istorică şi critică a evoluţiei conceptului de rasă din Epoca Luminilor pînă astăzi. Adică istoricizarea şi contextualizarea unei idei plasate între negare/relativizare constructivistă şi absolutizare esenţialistă, între universal (natura umană) şi particular (ierarhizarea grupurilor şi indivizilor între sublim şi monstruos).” (Sorin Antohi, membru în Academia Europaea)

„Fetiş într-o vreme, tabu într-alta, conceptul de rasă marchează – mai mult decît oricare altul – joncţiunea dintre disciplinele ştiinţifice şi cele umane. Tocmai de aceea, istoria conceptului de rasă este deopotrivă o arheologie a imaginarului ştiinţific şi o incursiune ştiinţifică în imaginarul comun, aşa cum îl sedimentează tradiţia culturală. Departe de a colora doar peisajul (pitoresc) al trecutului, un asemenea exerciţiu ne permite să focalizăm, lucid şi atent, cîteva din marile probleme ale prezentului. Imigraţia – ce readuce în atenţie tema străinului (şi problematizarea identitară) –, pe de o parte, biotehnologiile şi Inteligenţa Artificială – care ne trimit la meditaţia asupra ireductibilului uman –, pe de alta, sînt doar orizontul cel mai vizibil al actualizării dezbaterilor pe care le-a cunoscut istoria conceptului de rasă. Marius Turda şi Maria Sophia Quine ne poartă – cu o erudiţie dublată de un stil clar – printre avatarurile, adesea surprinzătoare, ale acestui concept. Asemenea realităţii pe care pretinde a o numi, «rasa» e cînd ceva evident şi cu neputinţă de definit, cînd ceva bine fixat teoretic, dar imposibil de descoperit în realitate. Această evanescenţă, cu amestecul ei de lumină şi întuneric, irizează deasupra unei istorii ai cărei purtători sîntem.

E raţiunea pentru care cei doi autori ne invită să gîndim şi să asumăm critic moştenirea acestui concept ambiguu (dar inconturnabil) al culturii noastre.” (Mihai Maci, lect.univ.dr., Universitatea din Oradea)

Marius Turda a studiat istoria la Universitatea din Bucureşti, Central European University din Budapesta (CEU) şi Universitatea Oxford. Este profesor la Oxford Brookes University şi director al Centrului de Istorie a Medicinei al aceleiaşi universităţi. A fost director fondator al Institutului Cantemir de la Universitatea Oxford şi este editorul colecţiei de istoria medicinei de la CEU Press. A publicat numeroase cărţi, atît ca autor, cît şi ca editor, dintre care menţionăm: Eugenics and Nation in Early Twentieth Century Hungary (Palgrave Macmillan, 2014), Crafting Humans: From Genesis to Genetics and Beyond (V&R unipress, 2013), The History of Eugenics in East-Central Europe, 1900-1945: Text and Commentaries (Bloombury, 2015), Religion, Evolution and Heredity (University of Wales Press, 2018), Teleology and Modernity (Routledge, 2019). De acelaşi autor la Editura Polirom a apărut Eugenism şi modernitate. Naţiune, rasă şi biopolitică în Europa (1870-1950) (2014).

Maria Sophia Quine a fost senior lecturer de istorie europeană modernă în cadrul Departamentului de istorie de la Queen Mary, University of London. A mai publicat Population Politics in Twentieth Century Europe: Fascist Dictatorships and Liberal Democracies (Routledge, 1995), Italy’s Social Revolution: Charity and Welfare from Liberalism to Fascism (Palgrave Macmillan, 2002) şi „Racial «Sterility» and «Hyperfecundity» in Fascist Italy: The Biological Politics of Sex and Reproduction”(Fascism, 1, 2012, pp. 92-144).

*****

Naraţiunile rasiale ale apartenenţei produse de antropologii din EuropaCentrală şi de Est s‑au născut de fapt destul de tîrziu, iar atunci cînd au apărut,la începutul anilor 1920, aceste încercări de a reinterpreta trecutul naţionalîn cheie etno-biologică au împrumutat fără ezitare ultimele idei ştiinţificedespre rasă. Caracterul multietnic al regiunii a jucat şi el un rol important,desigur, şi explică popularitatea nou‑apărutului subdomeniu al serologieirasiale (cercetarea grupelor de sînge ale diferitelor comunităţi etnice), înspecial în ţări precum Polonia, Ungaria şi România. Se pleca de la premisacă grupele de sînge pot oferi instrumente mai potrivite pentru clasificarearaselor umane, precum şi informaţii privind compoziţia etnică a diverselornaţiuni moderne. Numeroasele articole publicate pe această temă reflectauinfluenţa tot mai mare a cunoaşterii bioantropologice şi a literaturii rasiale,alături de animozitatea persistentă printre statele succesoare din EuropaCentrală şi de Est. După cum spunea în 1934 antropologul maghiar LajosMéhely (1862‑1953), studierea grupelor de sînge era necesară „strict pentruprotejarea graniţelor [noastre]rasiale”.

Prin urmare, teritoriul ocupa o poziţie centrală în teoriile rasiale ale istorieinaţionale, precum şi în ideile despre continuitatea milenară. După cumdeclara istoricul român Petre P. Panaitescu (1900‑1967), „noi nu sîntem numaifiii pămîntului, ci aparţinem unei mari rase, rasă care s‑a perpetuat prin noi,rasa dacică”. Ca mulţi susţinători ai dreptei politice din perioada interbelică,Panaitescu vedea în renaşterea naţiunii române o reînviere a unui trecut glorios.Astfel, el propunea o nouă interpretare a istoriei, care se străduia să stabileascăo legătură organică între grupul etnic dominant, românii, şi dezvoltarea saontologică şi geografică.

De exemplu, antropologii români susţineau existenţa unui tip rasial autohton,localizat în munţii Carpaţi. Opiniile lor confirmau ceea ce alţi naţionaliştiromâni proclamau referitor la etnogeneza ţării: numai o rasă cu calităţisuperioare şi perfect adaptată la mediu ar fi putut supravieţui secolelor dedislocare şi dominaţie străină. Nu se ştie cu certitudine ce anume intra înalcătuirea acestei rase, întrucît nici comentatorii români, nici cei străini nureuşeau să ajungă la un acord dacă aceasta era pelasgă, romană, daco‑romană,dacă sau daco‑romano-slavă. Dacă sîrbii aveau „tipul rasial dinaric”, antropologiiromâni aveau „tipul rasial dacic” pe care îl socoteau al lor şi care ledădea dreptul de stăpînire asupra teritoriilor unde trăiau urmaşii acelei rase,atît în trecut, cît şi în prezent.

După al Doilea Război Mondial, teoria continuităţii rasiale elene a fostputernic promovată deantropologul Ioannis Koumaris (1879‑1970), care apostulat permanenţa unei „rase greceşti”, formată din„caracteristici fizice şipsihice aproape uniforme, moştenite de urmaşii săi; are toate caracteristicileprincipale ale elementelor de bază, care sînt toate greceşti şi indigene, în ciudavarietăţii tipurilor”.