Autoficţiune al cărei personaj central este chiar Marius Oprea, romanul prezintă un „oraş al nebunilor” într-o lume a nebunilor, cu eroi dintre cei mai stranii, în special nebuni, dar şi personaje cunoscute, precum preotul Corogeanu din Tanacu. Nu lipsesc nici figurile de politicieni, mereu în mijlocul controverselor. Uneori iubiţi, alteori contestaţi, sînt persoane cu o imensă notorietate, care de multe ori se întoarce împotriva lor. Iar locuitorii „oraşului nebunilor” pregătesc o preluare a puterii şi înfiinţarea unui nou stat. Cu o doză necesară de ironie, un adaos de realitate cotidiană şi mult umor, Turma păstorului mut schiţează tabloul unei lumi în aparenţă normale, însă populată de idei şi scene dintre cele mai absurde. O lume pe care mulţi dintre noi o recunoaştem din viaţa de zi cu zi, care uneori ne înfurie, alteori ne distrează, dar care rămîne mereu aceeaşi.
„Prin acest roman, romancierul Marius Oprea se ia la trîntă cu istoricul Marius Oprea. Lupta n-are un învingător, deşi tare mă tem că romancierul e mai iertător decît istoricul. Mai «de gaşcă». Mai simţitor. Mai de-ai noştri, cu bune şi cu rele. Marius Oprea a fost, la bază, poet. De-un leat cu alte vlăstare viguroase, Simona Popescu, Caius Dobrescu şi Andrei Bodiu, vegheate părinteşte de Gheorghe Crăciun şi de Alexandru Muşina. Acum îşi caută axa lumii, găsind-o la Spitalul Socola din Iaşi, şi pe rămurelele ei a pus poveşti. Întortocheate. Fascinante. Macabre. Sumbre. Amuzante. Purificatoare. Eliberatoare.” (Ovidiu Şimonca)
„În cartea lui Marius Oprea, orice imagine vizuală e trecută prin filtrul gîndului: «puii de vrabie vor zbura peste aceeaşi iarbă, cu ochii aţintiţi peste alte întîmplări». Sau, din nou, obsesia timpului: «M-am îndepărtat de marginea uşii, mergînd cu spatele; de parcă fusesem martor la ceva ce nu trebuia să văd. Ar fi trebuit să merg cu spatele pînă la capătul lumii». Reflecţii de poet sau de filosof te surprind la tot pasul. Un roman de excepţie, greu de încadrat în proza noastră actuală, care nu prea se încumetă să exploreze adîncurile… Iată un extras dintr-o scrisoare trimisă din «iad»: «Nu vreau să-mi pierd speranţa, dar generaţiile viitoare, cînd vor citi istoria adevărată a suferinţelor acestui neam, nu vor putea crede ceea ce a fost». Şi din sala de festivităţi a spitalului de nebuni se auzea un strigăt, repetat pe mai multe voci: Trăiască Republica Liberă Socola!” (Nora Iuga)
Marius Oprea (n. 1964, Tîrgovişte) a studiat istoria la Universitatea din Bucureşti şi este autorul unei teze de doctorat cu tema „Rolul şi evoluţia Securităţii (1948-1964)”. În 2005 a creat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, pe care l-a condus pînă în 2010. A publicat numeroase articole şi lucrări despre istoria Securităţii, care au apărut în presă sau au fost incluse în culegeri de studii şi publicaţii academice.
De acelaşi autor, la Editura Polirom au apărut: Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente (1949-1989) (2002, premiul Asociaţiei Editorilor din România pentru cea mai bună carte de istorie a anului); Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Braşov (în colab., 2002); Securiştii partidului. Serviciul de cadre al PCR ca poliţie politică (coord., 2002); Chipul morţii: dialog cu Vladimir Bukovski despre natura comunismului (2006); Bastionul cruzimii. O istorie a Securităţii (1948-1964) (2008); Şase feluri de a muri (2009, premiul revistei Observator cultural).
-fragment-
Mă îndrept liniştit către poarta spitalului. Din spate se aude din ce în ce mai sonor behăitul deznădăjduit al mieilor, apoi acesta se îndepărtează, lăsînd loc sunetului înfundat şi uniform al maşinilor care rulează pe şosea. Atom iese din gheretă zîmbind şi îmi întinde mîna. Dau să-l întreb ce faci… ca să văd ce îi mai dă prin cap, dar mă întrerupe cu un gest. Am o problemă pentru tine şi mă gîndesc că nu eşti în stare s-o rezolvi, zice. Nu zău, îi răspund în doi peri. Fostul unic stră-stră-străjde-zeci-de-ori-strănepot al lui Ştefan cel Mare dă din cap grav, semn că trebuie să-l ascult. Las jos sacoşa cu cei doi cozonaci, în care am pus pliculeţele de nes, batoanele de halva şi vopseaua de păr pentru Roxana. Îi dau un baton, deschid un pachet de ţigări, îi scot una, altfel mi-ar lua tot pachetul, şi ne aprindem amîndoi ţigările, fiecare cu bricheta lui – am învăţat repede la Socola că aici nimic nu se dă din mînă –, rezemîndu-ne de străvechea balustradă de fier, vopsită cu email alb peste rugină, iar suprafaţa ei zgrunţuroasă îmi trezeşte pielea adormită a antebraţelor. Ia zi, îl stîrnesc după primul fum, tras adînc în piept. De departe, din sus de pe deal, se aude vocea tînără şi sonoră a părintelui, zorindu-le pe bolnave la curăţatul covoarelor: Mai cu spor, mai cu spor, că ne apucă Învierea fără prohod, Doamne, iartă-mă, ce spui io aicea… Atom începe: Doi oameni merg la tîrg şi doi cai cumpără. După un ceas, alţi doi oameni merg la tîrg şi trei cai cumpără. Cîţi cai au cumpărat oamenii într-un ceas? mă întreabă cu sprîncenele ridicate, încreţindu-şi fruntea. Cinci, răspund sigur, neştiind unde vrea Atom să ajungă. Ba patru, mă corectează serios. Cinci cai au cumpărat patru oameni într-un ceas, spune el cu faţa lăţită de zîmbet. N-ai fost atent la întrebare. Nu te-am întrebat cîţi cai au fost cumpăraţi, răspunde el nedumeririi mele. Nu te gîndeşti decît la tine, ca toţi ăştia, şi desfăşoară un gest larg în spatele lui, către oraş. Ce cauţi tu aicea? mă întreabă, de parcă aş fi un intrus în lumea bună de la Socola. Cad pe gînduri. Cîţi cai au cumpărat oamenii… Dau să mă justific, arătînd că întrebarea ar avea de fapt două răspunsuri, că e logic ca oamenii să cumpere caii şi nu invers, dar Atom mi-o taie scurt: Te-am întrebat cîţi cai au cumpărat oamenii de la tîrg. Nu cîţi cai au fost cumpăraţi de oameni. La matematică, şi oamenii, şi caii sînt egali, sînt numere. Dacă vrei, spun altfel. Trei cai merg la tîrg unde se află doi oameni. Alţi doi cai ajung la tîrg, unde se mai află doi oameni. Cîţi cai cumpără oamenii? Atom are dreptatea lui. Problema e privită din perspectiva cailor. Păi… dau să răspund. Nici un păi, mi-o retează Atom. Şi tu eşti prost. Am ridicat din umeri şi, din prietenie, i-am dat portarului sticla plată, mică de Rameros care îmi apăsa fesa dreaptă. Mi-a mulţumit cu un gest şi a băgat-o în buzunarul tunicii. După serviciu, mi-a spus, dar ştiam că îndată ce o să plec, se va vîrî în gheretă şi o va da pe gît.
