Leïla Slimani – Țara celorlalți

Cronică de Emma Neamțu

Leïla Slimani este cunoscută pentru romanele care analizează zonele obscure ale conștiinței și care abordează chestiuni incomode fără menajamente, dar și fără false pudori, precum și pentru că dorește să ofere o voce femeilor de pretutindeni, dar mai ales celor care nu au posibilitatea de a vorbi pentru ele însele. Activitatea sa i-a adus recunoașterea publicului și a autorităților, sub forma Premiului Goncourt, în anul 2016, în plan literar, și a rolului de ambasador al francofoniei, în plan socio-cultural. Originea mixtă, franco-marocană, îi oferă o perspectivă complexă asupra multor aspecte ale societății și îi îmbogățește și nuanțează universul ficțional.

Cu trilogia Țara celorlalți, din care primele două volume au apărut în traducerea lui Daniel Nicolescu din limba franceză, Războiul, războiul, războiul^[1] și Priviți-ne cum dansăm^[2], Leïla Slimani reia tradiția marilor cronici de familie din literatura europeană, adaptând-o la realitățile unei lumi care s-a deschis spre alte continente: ne-am obișnuit cu gândul că numai romanele europene sau americane pot să fie universale și ne identificăm cu Mary sau John sau Alexandra, astfel că este ceva foarte nou ca Mary să se identifice cu Mohamed sau cu Aïcha, declara la un moment dat autoarea^[3].

Sursa de inspirație a romanelor este istoria familiei din care provine scriitoarea, de origine franco-marocană, iar impulsul de a scrie a pornit din dorința sa de a cunoaște cât mai multe amănunte asupra unei epoci  – lupta pentru independență a Marocului din anii 1960 – pe care ambele părți implicate, marocanii și francezii,  o privesc cu suspiciune, cu prejudecăți și, mai ales, o trec sub tăcere. 

Eforturile celor doi protagoniști – Amin și Mathilde – de a face să rodească pământurile primite moștenire de la tatăl celui dintâi trasează tema întemeierii, ce pune în evidență lupta cu natura, cu indolența și primitivismul oamenilor locului, cu rezultate pe măsură. Amin reușește să creeze o proprietate model și să devină unul dintre cei mai bogați oameni din țară. La fel de istovitoare este și munca Mathildei de a transforma ferma într-o casă primitoare pentru familia ce va număra doi copii, Aïcha și Selim, cunoscând mai multe dimensiuni: ea trebuie să facă față soțului, autoritar și econom, localnicilor, reticenți la vederea femeii înalte, blonde, ce vorbește o arabă stricată și vine din țara ce i-a cucerit, prejudecăților și naturii aspre, dominate de căldură și secetă.

Mathilde însă nu renunță, astfel că va crea o gospodărie înfloritoare (deși se încăpățînează să pregătească mâncăruri din Alsacia natală, ce nu au nimic în comun cu gusturile și cu clima locale), îi oferă fetei educație la școala călugărițelor, unde o duce în fiecare dimineață cu mașina, și, mult mai semnificativ, deschide un dispensar pentru localnici și pentru lucrătorii din douar. În felul acesta, la care se adaugă planșele doctorului Pilosi – ungur fugit din țara aflată sub comunism, căsătorit cu o franțuzoaică, prieteni de familie cu Amin și Mathilde – Aïcha se familiarizează cu medicina, care îi va deveni mai târziu profesie.

Constanta respingere reciprocă dintre cei doi soți, marcată prin certuri și violențe, este singura piedică în transformarea casei și a fermei într-un paradis terestru. Nu numai femeia face eforturi de adaptare, ci și soțul ei.  Amin, la rândul său, se simte de multe ori deconcertat de faptele și atitudinea Mathildei, cărora le răspunde fie cu încercări de a-i face pe plac – în Franța fac o nuntă tipic burgheză, occidentală sau taie un chiparos de la ferma vecină pentru a sărbători Crăciunul – fie cu autoritate sau chiar brutalitate, nedându-se în lături de la a o lovi.

Încercarea aceasta de conciliere a contrariilor, de creare a ceva unic din părți divergente este simbolizată în primul volum de imaginea portocalămâiului, pomul lui Amin, care dă fructe de nemâncat la început, dar de la care se speră mai mult. Că acesta va fi tăiat după mulți ani este fie un semn al renunțării, fie unul că asperitățile nu mai există, astfel că nu mai este nevoie de el.

O temă esențială pe care se fundamentează universul romanelor este condiția femeii, căreia i se subsumează aceea a relației dintre mamă și copii. Personajele care o pun în evidență sunt Mouilala, mama lui Amin, Selma, sora lui Amin, Sabah, fiica Selmei, Mathilde și Aïcha.

Mouilala este femeia marocană ce aparține tradiției, familiei, fără educație, supusă total autorității masculine. Viața ei se petrece în interiorul casei, având un statut nu foarte diferit de cel al fostei sale sclave, cu „mâinile ei întunecate și pline de riduri, mâini ce păreau să vorbească despre întreaga viață a acelei femei, precum o carte fără cuvinte”, ea „care se mulțumise toată viața cu ce rămânea de la ceilalți.”^[4].

Selma este opusul mamei. Pe parcursul celor două volume, ea trece de la fata de o frumusețe extraordinară, maltrată de fratele ei chiar dacă nu are nicio vină, la adolescenta răzvrătită, dornică de a-și trăi viața, dar conștientă de limitele genului său în mediul în care se află, la tânăra îndrăgostită, a cărei sarcină o duce la o căsătorie din obligație, pentru a-i fi salvată onoarea, la mama care-și urăște și abandonează copilul, apoi la femeia întreținută care devine după moartea soțului ei.  Relația incestuoasă cu Selim, nepotul ei, poate fi văzută ca o revanșă asupra vieții, dar și a familiei care o sacrificase. Pofta de viață se îmbină cu sfidarea convențiilor sociale, ca să devină apoi ură la adresa Mathildei și a lui Amin, cărora le reproșează ipocrizia, fariseismul:

„Toată adolescența își afișase cu mândrie răutăcioasă pulpele pline de vânătăi, obrajii umflați, pleoapele tumefiate. Prietenelor care refuzau să-i țină isonul la năzbâtii le spunea mereu: «De ce să renunțăm? Oricum ne luăm scatoalce.»”^[5]

„(…) se simțea în ea o poftă de viață pe care nimic n-o putea stăvili. Era irezistibilă când o imita pe Vivien Leigh din Pe aripile vântului, scuturându-și capul și spunând cu voce pițigăiată: «Războiul, războiul, războiul! Mai lăsați-mă…»”.^[6]

Sabah, copilul nedorit, copilul de pripas, trecut de la unul la altul, simțit ca un obstacol și cu care nimeni nu știe ce să facă, nu stârnește decât ura mamei sale, frumoasa Selma. Pentru a supraviețui, fata învață să disimuleze, să treacă neobservată. Singurul ei prieten, de care este în secret îndrăgostită, este vărul ei, Selim, copilul cel mic al Mathildei și al lui Amin, băiatul fiind celălalt inadaptat al seriei de volume. Axul vieții lui Sabah este complicata relație cu Selma, de care îi este rușine, dar pe care o apără totuși de gurile rău-voitoare.

Mathilde și Aïcha înfățișează o altă relație mamă-fiică, la fel de complexă. La început, mama este mândră de a reprezenta o sursă de inspirație în alegerea profesiei pe care o va practica Aïcha. Aceasta are șansa de a studia în străinătate, la Strasbourg, devenind un medic strălucit, dar, la întoarcerea acasă, nu simte decât dispreț pentru metodele de diagnosticare și de tratament folosite de Mathilde la dispensar, stârnind invidia, nesiguranța și resentimentele celei din urmă. Reconcilierea lor se produce după ce Aïcha se confruntă cu greutățile propriei gospodării de femeie măritată, când își dă seama de enormele eforturi pe care mama sa le făcuse pentru a-și întreține căminul și de talentul de a nu le lăsa la vedere.

Personajul Aïchei, urmărit din copilărie și până după căsătoria cu Mehdi, în volumul al doilea, ilustrează de asemenea tema migrantului. La Strasbourg, ea este străina care nu este acceptată decât în mediul academic și care unora nu le trezește decât dezgust. Educația primită și contactul cu Occidentul o înstrăinează și de cei de acasă, până acolo încât tatăl ei nu o recunoaște pe aeroport. Printre cunoștințele pe care le are în orașul universitar, fata este încadrată într-un clișeu: femeia din lumea a treia, fiică de fermieri, indigena cu părul creț și pielea măslinie ce a reușit să depășească propria condiție, încarnarea idealului revoluționar.   

Fiecare dintre personaje încearcă să se potrivească în cadrul general, al familiei sau al societății, să-și găsească un loc și să se facă apreciați de cei din jur, fără a reuși, de cele mai multe ori cu adevărat. Tot ce pot face este să accepte că trebuie să se mulțumească să aibă numai jumătăți de măsură. Din acest punct de vedere, se remarcă Selma și Selim. Selim se află într-o perioadă tulbure a vieții, între copilărie și prima tinerețe, într-o lume care nu acordă niciun credit acestei vârste a ambiguității:

Selim resimte presiunea pe care o pune societatea asupra bărbaților – Ești bărbat, poartă-te ca atare! – dar și efectul autorității paterne, atât de profund, încât chiar și monarhul este considerat părintele națiunii.

Inadaptarea lui Selim este marcată de două momente esențiale, anume relația cu Selma și fuga de acasă, pentru a trăi cu un grup de hippioți și, mai apoi, plecarea în America.

Istoriile individuale se grefează pe istoria țării, începând cu anii ’50. Sunt urmărite decolonizarea, independența și dictatura, precum și atmosfera revoltelor studențești din anul 1968.  În primul volum, Amin îl reprezintă pe marocanul ce nu contestă politica franceză în privința colonizării. Dimpotrivă, se înrolează în armată în timpul celui de-al doilea război mondial, iar după câștigarea independenței are încredere că munca sa, ca și a altora de felul său, contribuie la dezvoltarea țării. Situații tensionate există însă în raport cu francezii, ceea ce personajul sintetizează atunci când cere ajutor băncii pentru a-și pune ferma pe picioare:

„– Ca pe un egal? Îmi zic că mă sprijină, că au încredere în viitorul meu, dar refuză să-mi acorde un împrumut. Și dacă voi da greș, îmi vor spune că am fost leneș, că arabii sunt toți o apă și-un pământ, că fără francezi și fără puterea lor de muncă n-am fi buni de nimic.”^[7]  

Violențele care preced câștigarea independenței sunt văzute prin intermediul lui Omar, fratele cel mic al lui Amin, a cărui natură problematică își găsește astfel un teren propice de manifestare. Mai târziu, în timpul domniei lui Hassan al II-lea (volumul al doilea), Omar devine un polițist de o meticulozitate extremă. Motivul alegerilor sale de viață este dorința de putere asupra oamenilor, însoțită de invidia față de Amin și de obstinația de a i se opune acestuia:

Cu Aïcha, scriitoarea înfățișează perioada revoltelor studențești din anul 1968, falsa atmosferă de lejeritate, precum și perioada în care dictatura s-a înăsprit. Dacă fata se izolează prin studii și prin natura profesiei de ideile care circulă în acest an, Selim trăiește într-o comunitate de hippioți, abuzează de droguri și vorbește în scrisorile trimise lui Sabah despre amorul liber, pentru ca apoi să plece în America.

Cel care ilustrează cel mai bine atmosfera de la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70 este Mehdi, cel care devine soțul Aïchei după depășirea obstacolelor dintre ei. El provine dintr-o familie arabă obișnuită, în care mama este înverșunată împotriva francezilor, și-și face studiile la școala europeană și la liceul mixt, în limba franceză, devenind străin în propria lui familie. Ideile pe care le are asupra evoluției sociale îi aduc din partea prietenilor porecla de Karl Marx. Este perioada în care o cunoaște pe Aïcha, de care se îndrăgostește și pe care o pierde din cauza unei neînțelegeri.

Munca de la facultate și promovarea examenului de inspector financiar îl fac să alunece încet pe panta conformismului, să renunțe la a scrie și să fie mândru că primește o invitație la aniversarea regelui. Aceasta este noaptea în care o reîntâlnește pe Aïcha și în care are loc unul dintre atentatele împotriva monarhului. Deși își dă seama de situația falsă în care se află, Mehdi nu se abate de la drumul pe care și l-a ales în viață. După nunta cu Aïcha, cei doi duc o viață tipic burgheză, au chiar și o servitoare și oferă dineuri colegilor lui.

O privire aruncată în viitor permite cititorului să-l vadă pe Mehdi la treizeci de ani de la nuntă, aflat în închisoare, încercând să înțeleagă orbirea, inconștiența în care trăise generația lui și făcându-și rechizitoriul lașității și al orgoliului: între cei care furau și cei care erau victimele furtului, rolul său fusese de câine ce păzește turma, pentru a-i feri de pericol pe puternicii zilei, un compromis ce i se păruse acceptabil până la un moment dat; însă nu înțelege cum a putut să fie fericit în ciuda atentatelor, a condamnărilor, a deportărilor în locuri secrete, a nesiguranței si a fricii generalizate.

Activitatea de polițist a lui Omar, execuția celor care atentează la viața regelui și evenimentele prin care trec Mehdi și prietenii lui descriu un regim dictatorial sumbru, fondat pe manipularea și supravegherea oamenilor, pe amenințări subînțelese, dar cu atât mai periculoase, pe inducerea unui fals sentiment de siguranță, pe cultul personalității monarhului, văzut ca părinte al patriei, aflat sub ocrotire divină.

Aceste două volume conturează un tablou complex al unei epoci din istoria unei țări, prin intermediul istoriei unei familii, în stilul marilor maeștri ai realismului de secol XIX, zugrăvind destine, situații tensionate, personaje veridice. Sursa de inspirație a acestei proiectate trilogii, din care au apărut cele două volume, este familia Leïlei Slimani, dar autoarea nu scrie autoficțiune, pentru că aceasta presupune existența unui soi de curaj, dar poate fi și crudă, în același timp, ci roman de ficțiune istorică.

De menționat este că, la Editura Gallimard, în ianuarie 2025, a apărut ultimul volum al trilogiei, J’emporterai le feu, concentrat asupra copiilor Aïchei, Mia și Inès, reprezentând generația anilor ’80, hotărâtă să-și croiască viața în libertate, dincolo de prejudecăți de clasă sau de rasă.

Țara celorlalți de Leïla Slimani

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. Contemporan

Traducerea: Daniel Nicolescu

Anul apariției: 2022

Nr. de pagini: 336

ISBN: 978-606-9784-40-2

Cartea poate fi cumpărată de aici.