Jecza și Olaru prezintă expoziția Selfish
Program de vizitare: Marți – Sâmbătă, 11:00 – 19:0
Mihnea Dămăceanu, Dumitrița Răzlog și Theodor Pallady
3 iulie – 6 septembrie 2026
Grigore Gafencu 65, București
Dumitrița Răzlog – The Cracked Soap Dish Was Today’s Heartbreak, 2025 oil on canvas
Galeria Jecza și Olaru are plăcerea de a anunța deschiderea expoziției Selfish, care reunește lucrări recente de Mihnea Dămăceanu și Dumitrița Răzlog alături de două nuduri istorice de Theodor Pallady. Expoziția va fi inaugurată vineri, 3 iulie 2026, de la ora 19:00, la spațiul galeriei Jecza și Olaru, pe strada Grigore Gafencu 65, București.
Pornind de la titlul și registrul afectiv al piesei Selfish de Little Simz, expoziția propune o reflecție asupra corpului nu ca obiect al posesiei, ci ca teritoriu al revenirii la sine. În acest context, „selfish” nu este înțeles ca formă de vanitate, izolare sau indiferență, ci ca gest necesar de autoprotecție: dreptul de a rămâne parțial opac, de a te retrage și de a stabili limitele propriei vizibilități.
Selfish se construiește în jurul unei ambivalențe esențiale: între expunere și protecție, intimitate și distanță, prezență și refuz. Corpul devine aici un spațiu în care sinele este permanent negociat, iar nudul nu mai funcționează ca o categorie artistică stabilă, ci ca un câmp mobil prin care se articulează întrebări legate de vulnerabilitate, memorie și posesie de sine.
În nudurile lui Theodor Pallady, corpul este cuprins în arhitectura tăcută a atelierului. Figurile par absorbite în propria lor imobilitate, situate între intimitatea camerei și disciplina formală a picturii. Prezența lor nu este nici teatrală, nici pasivă; ea se construiește prin tăcere, postură și reținere. Interioarele lui Pallady nu funcționează doar ca decoruri ale corpului, ci participă activ la construirea intimității sale. Atelierul devine un spațiu al contemplației, în care nudul este oferit privirii, dar rămâne protejat prin atmosferă, suprafață și distanță picturală.
Puse în dialog cu lucrările recente ale lui Mihnea Dămăceanu, nudurile istorice ale lui Pallady devin mai puțin un punct de origine și mai degrabă o contra-imagine prin care corpul contemporan poate fi citit. Figurile lui Dămăceanu apar la limita dispariției. Formele lor palide par să se desprindă dintr-o materie încețoșată, ca și cum ar fi filtrate prin memorie, ceață sau printr-o arhivă fotografică instabilă. Corpurile sunt prezente, dar niciodată pe deplin accesibile. Chipurile, gesturile și contururile se dizolvă în suprafață, producând imagini care oscilează între apariție și ștergere.
Această instabilitate conferă picturilor lui Dămăceanu o încărcătură emoțională aparte. Figura devine mai curând un reziduu al intimității decât o reprezentare clară a acesteia. Refuzul clarității nu este doar o opțiune formală, ci capătă dimensiunea unei poziții etice: corpul rezistă lizibilității totale, retrăgându-se din fața așteptării de a fi identificat, explicat sau consumat.
Lucrările Dumitriței Răzlog deplasează întrebarea despre corp către spațiul care îl înconjoară, îl reflectă și îl absoarbe. Interioarele sale luminoase sunt construite prin culoare, transparență și fragmente arhitecturale suprapuse, configurând medii care par în același timp intime și instabile. Figura este adesea deplasată sau doar indirect sugerată, în timp ce camera însăși devine încărcată de prezență psihologică. În picturile sale, spațiul interior funcționează mai puțin ca decor și mai mult ca extensie a sinelui: o structură poroasă prin care circulă emoția, memoria și percepția.
Mihnea Dămăceanu – Nude, 2025, oil on canvas,
Dacă trupurile lui Dămăceanu se retrag în blur și ștergere, interioarele Dumitriței Răzlog dispersează sinele în culoare și atmosferă. Camerele nu conțin pur și simplu experiența, ci o refractă. Câmpurile cromatice, suprafețele translucide și planurile spațiale instabile sugerează o stare în care identitatea nu este fixă, ci proiectată, reflectată și continuu transformată.
Dialogul dintre Mihnea Dămăceanu și Dumitrița Răzlog se construiește tocmai prin această mișcare între figură și spațiu, dispariție și proiecție. Unul abordează corpul ca prezență fragilă, aflată mereu în pericol de a se dizolva; cealaltă tratează interioritatea ca pe o condiție spațială și cromatică. Împreună, lucrările lor deplasează nudul dincolo de reprezentare, către o reflecție mai amplă asupra condițiilor apariției. În ambele practici, vizibilitatea este instabilă: a fi văzut nu înseamnă neapărat a fi dezvăluit, iar a apărea nu înseamnă neapărat a deveni disponibil.
În această constelație, nudurile istorice ale lui Pallady introduc o profunzime temporală. Ele reamintesc lunga tradiție prin care corpul a fost încadrat, observat și estetizat în spațiul picturii. Așezate însă alături de Dămăceanu și Răzlog, aceste lucrări fac vizibile și limitele acestei tradiții. Lucrările contemporane nu resping nudul, ci îi destabilizează codurile moștenite. Corpul este transformat din obiect al privirii într-un prag între imaginea exterioară și viața interioară.
Selfish întreabă, astfel, ce înseamnă să fii vizibil fără a fi consumat. Într-un moment în care vizibilitatea este adesea confundată cu accesul, lucrările reunite în expoziție insistă asupra persistenței interiorității și asupra dreptului de a rămâne parțial ilizibil. Corpul poate apărea, dar nu se predă pe deplin. Camera se poate deschide, dar nu dezvăluie tot ceea ce conține. Între carne, culoare, suprafață și ștergere, expoziția trasează o mișcare de la corpul observat către sinele protejat.
În acest sens, titlul expoziției capătă o dimensiune deopotrivă intimă și politică. A fi „selfish” nu înseamnă a întoarce spatele lumii, ci a revendica granița dintre expunere și posesie. Înseamnă a afirma că sinele nu poate fi epuizat de privire și că, inclusiv în actul apariției, ceva rămâne întotdeauna al tău.
Photo credit: YAP studio (www.yap-studio.com)
Despre artiști
Mihnea Dămăceanu dezvoltă o practică picturală în care figura umană este tratată ca prezență fragilă, instabilă, situată între memorie, imagine și dispariție. Lucrările sale recente explorează tensiunea dintre corp și suprafață, dintre apariție și ștergere, construind imagini în care vulnerabilitatea este protejată prin opacitate.
Dumitrița Răzlog investighează relația dintre spațiu, percepție și interioritate. Prin compoziții luminoase, cromatic intense, artista construiește interioare care funcționează ca arhitecturi psihologice, în care figura este absorbită, fragmentată sau sugerată indirect.
Theodor Pallady rămâne una dintre figurile esențiale ale artei românești moderne. Nudurile sale, marcate de intimitatea atelierului și de rigoarea compoziției, introduc în expoziție o perspectivă istorică asupra corpului, privirii și reprezentării.
Despre Galeria Jecza & Olaru
Galeria nou infiintata, Jecza si Olaru este construită in baza convingerii că relevanța în artă se construiește în timp — prin rigoare, discernământ și o preocupare constantă pentru ceea ce rămâne.
Galeria îi aduce împreună pe Andra Olaru, designer și fondatoare ALMAZ, și pe Andrei Jecza, galerist și fondator Jecza Gallery. Practicile lor provin din discipline distincte, dar converg într-un limbaj comun: unul care tratează designul și arta contemporană nu ca domenii paralele, ci ca forme complementare de construcție culturală.
Ceea ce definește Galeria Jecza și Olaru nu este compromisul, ci chimia – o coerență între identitatea grafică, arhitectura expozițională și viziunea curatorială, care formează un întreg unitar. Galeria este gândită ca un spațiu în care demersul curatorial este articulat cu claritate, intenție și atenție.
