Vasile Ernu a revenit la Liceul Teoretic Tudor Vladimirescu într-o perioadă foarte încărcată pentru mine (aș spune și agitată, dar mi-e teamă că ce urmează va fi cu adevărat furtună). La începutul întâlnirii – deloc regizată, se știe că nici eu și nici el suntem pe cât de spontani, pe atât de greu de prins în cadre statice – i-am mărturisit că aș vrea să inițiez cu această ocazie un fel de tradiție; la fiecare nouă generație pe care o voi păstori în calitate de dirigintă să încerc să-l readuc, în calitate de invitat. Cu sau fără o carte nou apărută, ideea de bază e că vreau să fac un fel de analiză comparativă, să-mi dau seama dacă putem vorbi de o schimbare a mentalităților. Adolescența ca stare este aceeași, nu se schimbă multe în evoluția omului (ca specie). Furtunile hormonale sunt în aceiași parametri, adaptarea la medii diverse este la fel de dificilă ca și acum o sută de ani; ce se schimbă ține mai degrabă de contexte sociale mai puțin ofertante pentru ei, tinerii de astăzi. Dacă ținem cont și de viteza cu care se schimbă mijloacele de comunicare, lucrurile se complică puțin. De aceea mi se pare important ca eu, profesor, să aflu care le sunt așteptările, cum își gândesc/proiectează ei viitorul, ce așteptări au de la noi, adulții, ce interogații îi macină etc. Mi s-a consolidat opțiunea în timpul întâlnirii cu elevii mei, căci, surprinzător sau nu, mi s-au arătat a fi mult mai puțin curioși decât cei din generația trecută, blazați (cine ar fi crezut, adolescenți blazați!) și fără o cultură minimală a dialogului argumentat.
credit foto Nona Rapotan
Vasile Ernu a revenit să le vorbească elevilor mei după cei doi ani fatidici de învățământ aproape exclusiv on-line, pandemia a lăsat urme adânci în mentalul colectiv, cât despre schemele sociale ce să mai spunem, s-au schimbat drastic și, din păcate, pe alocuri imposibil de revenit la ceea ce a fost înainte de pandemie. Din ianuarie 2022 încoace am încercat să recuperez cât s-a putut din ceea ce ar fi trebuit să fac cu ei în anii trecuți; n-am reușit decât parțial și doar puțini dintre ei au reușit să păstreze ritmul, cu alte cuvinte să participe la toate activitățile propuse în afara programului școlar. Am avut și invitați (vezi întâlnirea cu Cristian Iftode), au participat și la seria de întâlniri din cadrul proiectului „Fii avocat în școala ta!”, au mers și la muzeu (tururi ghidate, special gândite pentru a-i provoca, pentru a le stârni interesul și pentru a înțelege că o cultură generală solidă se compune din foarte multe „piese” disparate, în fapt cărămizi ale cunoașterii pe care mintea omului le asamblează într-un puzzle atipic). Dar, dincolo de faptul că au participat (efectiv) foarte puțin la aceste activități, mereu aceiași (restul preferând pasivismul și neimplicarea), rămâne gustul amar al unei transformări precoce a lor, a adolescenților, în niște adulți blazați, lipsiți de inițiative, departe de orice urmă de curiozitate, marcați deja de niște dependențe toxice (rețele sociale sunt printre aceste dependențe, dar tind să cred că nu cele mai importante).
credit foto Nona Rapotan
Acesta este contextul (mai larg) al întâlnirii lui Vasile Ernu cu ei. O dimineață de mai, călduroasă, în care orice ar fi fost mai bun decât un dialog scolastic. Am adus volumele din Mică trilogie a marginalilor și Sălbaticii copii dingo, Născut în URSS și dialogul dintre el și Bogdan-Alexandru Stănescu sunt atât de bine rătăcite prin bibliotecă, încât nu mi s-au arătat și pace. Povestea s-a legat ușor, căci Vasile Ernu știe să-și adapteze discursul la public, așa se face că de această dată l-am provocat să le povestească despre munca de documentare din spatele acestor cărți. Așa au aflat elevii că pentru el călătoria este un mod de viață, o formă de comunicare esențială/vitală, căci fără călătorie niciuna din cărți n-ar fi văzut lumina tiparului. După o prezentare succintă a volumelor, fără prea multe detalii, au venit și primele întrebări din sală, moment în care am intervenit și l-am adus în discuție pe Mirel Bănică și cărțile/studiile acestuia; am reușit să stabilim ad-hoc câteva trăsături comune celor doi și să le stârnim interesul pentru antropologie, călătoria de studiu (despre asta chiar vreau să vorbesc pe îndelete cândva, cu câțiva oameni) și cum se consolidează o cunoaștere rațională. Pe de altă parte, am expus încă de la bun început motivele pentru care l-am invitat pe Vasile Ernu acum: e născut în Buceag și are familia acolo (câți au mai rămas acolo, căci fiind o familie foarte numeroasă, de-a lungul anilor membrii ei au ajuns prin cele patru zări). Am încercat să-l provoc la o mică discuție pe această temă, cum este să-ți știi prietenii și familia prinși într-un război pe care nu l-a vrut nimeni, dar, credeți-mă, chiar și pentru Ernu cel atât de încercat, subiectul este mult prea sensibil. Așa se face că am deturnat discuția spre un alt subiect și aici m-a salvat unul dintre elevi. El a mărturisit că mama lui este fan Ernu și că dacă știa că vine la el la clasă ar fi adus Sectanții pentru autograf. S-a accentuat momentul de sensibilitate, dar în același timp am depășit momentul dificil. Știind și rusa și puțină ucraineană, el le-a mărturisit că se implică mult în tot ceea ce înseamnă ajutor umanitar pentru refugiații ucraineni. N-a plecat înainte de a le explica de ce Mică trilogie a marginalilor, care au fost dificultățile de înțelegere a felului cum funcționează fiecare grup în parte, de ce Sălbaticii copii dingo este cea mai personală carte dintre cele patru și ce are în lucru la momentul actual.
credit foto Nona Rapotan
Ne-am despărțit aproape tăcuți, ceea ce, recunosc, nu mi s-a mai întâmplat. De fiecare dată când mă întâlneam cu Vasile Ernu era rost de o poantă bună, de o veste haioasă, de un schimb de replici savuros. Acum ne-a bântuit nostalgia. Nimic nu va mai fi cum a fost înainte de pandemie, asta e ceea ce am conștientizat în timpul dialogului dintre el și elevi. Când mi-am dat seama că ceea ce le lipsește este cultura dialogului (fertil) mi-am dat seama că riscul cel mai mare este ca ei să trăiască într-o lume plină de tăceri, dintre cele asurzitoare, dărâmătoare. Poate că e prea târziu pentru ei să învețe ce este dialogul și să-l cultive ca atare, dar mă gândesc că pentru cei puțin mai mici decât ei chiar ar trebui făcut ceva în acest sens.
Să ne revedem cu bine la următoarea generație, Vasile Ernu! Ai promis, iar de va fi să uiți, eu îți voi aduce aminte!
Cărțile lui Vasile Ernu le găsiți aici.
