La propunerea echipei Muzeului Național al Hărților București (ca o consecință directă a bunei colaborări pe care o avem de ceva vreme) am acceptat să mă număr printre beneficiarii unei burse Erasmus+ learning agreement – Learner mobility in adult education, mai precis un stagiu de job shadowing la Nationalmuseum Stockholm. Mulțumirile mele se îndreaptă către IoanaZamfir, coordonatoarea acestei mobilități Erasmus, cea care s-a ocupat în detaliu de toate amănuntele de ordin administrativ și tehnic.
Înființat în 1792, muzeul este găzduit de o impresionantă clădire construită în stilul arhitecturii Renașterii din nordul Italiei; în 1866, clădirea s-a numărat printre cele care au găzduit expoziția industrială din 1866. Între 2013-2018, clădirea a trecut printr-un amplu proces de reabilitare, ceea ce a ridicat multe (și mari) probleme de conservare a patrimoniului muzeal, fiind vorba de o colecție de peste jumătate de milion de lucrări (desene, picturi, sculpturi etc.) realizate între 1500-1900. Am găsit un muzeu luminos, foarte prietenos cu vizitatorii și animat, inclusiv luni, când acesta este închis publicului.
Dacă vă întrebați de ce muzeele din orice parte a lumii au o zi (cel puțin) pe săptămână în care publicul nu are acces: ei bine, nu pentru că au nevoie angajații de o zi de odihnă, ci pentru că este nevoie de curățenie, lucrări de prezervare a patrimoniului, de pregătire a viitoarelor expoziții, ateliere, seminarii și cursuri destinate personalului instituției. Așa se explică și de ce, după o scurtă prezentare a istoricului muzeului și a principalelor direcții de dezvoltare a actualei echipe manageriale, Lena Eriksson ne-a condus în spațiile unde pe 23 aprilie se va deschide expoziția Wilhelm Kåge & Shōji Hamada. Ceramics Across Border. Helena Kåberg și Ulrika Schaeder, cele două curatoare suedeze ale expoziției (lor li se adaugă Mayumi Furuya, din partea Japoniei) au prezentat cu foarte multe detalii obiectele din expoziție, publicul fiind alcătuit din angajații muzeului și colaboratorii acestuia care vor asigura ghidajul în expoziție. Un adevărat curs de formare, la care se luau notițe, se punea întrebări, se studiau obiectele din toate unghiurile posibile și, cel mai important, nici vorbă de grabă. O disciplină a muncii de care îmi era dor. Despre calitatea exponatelor și organizarea spațiului: principiul minimalismului în acțiune, dotări tehnice de ultimă generație și eficiente (spoturi luminoase, diverși senzori etc.), spațiu foarte bine fructificat, astfel încât exponatele să fie puse în valoare și să incite dialogul. Fiind vorba despre doi mari artiști ceramiști, unul suedez, celălalt japonez, nu lipsesc din expoziție hărțile și textele cu informațiile necesare unei bune înțelegeri.
După această prezentare, Lena Eriksson și-a asumat rolul de ghid și ne-a plimbat vreme de câteva ceasuri în două expoziții temporare, găzduite de Nationalmuseum Stockholm: Fantasy and Reality. The Art of Johan Tobias Sergel(19 februarie – 9 august 2026) și Badin – Beyond Surface and Mask (19 februarie – 9 august 2026). Ambele expoziții au importanță semnificativă pentru suedezi; Sergel a fost contemporan cu Gustav al III-lea (a trăit între 1740-1814), a călătorit în Franța și Italia, a fost un admirator (și cunăscotor) profund al Renașterii, astfel încât la reîntoarcerea în Suedia și-a pus toate cunoștințele în valoare, statuile și sculpturile lui fiind așezate în locuri emblematice pentru suedezi. Curaotorul Daniel Prytz împreună cu scenografa Sara Al Adhami au gândit spațiile expoziționale pe teme (de exemplu, există o sală dedicată desenelor cu subiect erotic), dar circuitul în totalitatea sa se dovedește a fi un mic excurs prin istoria artistului și, in extenso, a artei suedeze din acele timpuri. Statui în mărime naturală, busturi de o finețe impresionantă, marmara fiind materialul preferat al artistului în contrast cu delicatețea desenelor expuse printre acestea sau în săli dedicate în mod special. Pentru necunoscători, un mic curs de istoria artei suedeze, o introducere în arta unuia dintre cei mai mari sculptori, Johan Tobias Sergel.
Cu totul altă poveste în expoziția dedicată lui Adolf Ludvig Gustav Fredrik Albrecht Couschi, cunoscut și sub numele de Badin. Un copil de 11 ani, născut în Caraibe și vândut reginei Suediei, care a ajuns servitor la curtea acesteia, actor și gânditor influent în timpurile sale. Deloc întâmplătoare vecinătatea cu sălile care găzduiesc expoziția Sergel, pentru că Badin s-a născut la șapte ani după acesta, deci, putem vorbi de o prelungire a excursului istoric într-unul din cele mai fertile secole pentru istoria artei. Mi-a plăcut mult felul cum s-au folosit mijloacele clasice de expunere – vitrine și diorame – și cele moderne – ecrane uriașe de proiecție. O îmbinare de informații și obiecte deloc obositoare, care lasă loc reflecției, curatorii renunțând la opinii și credințe personale (obiectivitatea, cea care adesea e cauză pierdută în spațiul cultural românesc). O expoziție prietenoasă cu toate vârstele, una în care copiii pot afla informații prețioase despre cum se trăia în alte secole, cât de grea era copilăria unui sclav și câte ceva despre obiceiurile culturale ale epocii. Costumele purtate de Badin în diverse ocazii expuse în colțuri atent alese, scrisorile și diversele documente au săli dedicate, iar filmul comandat special de Nationalmuseum poate fi văzut pe un ecran uriaș ( de fapt, sunt trei ecrane) amplasat într-o sală cu dimenisiuni asemănătoare uneia de bal, deci niciun risc să te ciocnești de alți vizitatori sau curioși; deloc întâmplător, este sala unde lumina naturală joacă rol esențial.
Cele două expoziții reprezintă modalități diferite de valorificare a unui specific local și pus în evidență, astfel încât să provoace interesul vizitatorilor, localnici sau turiști, deopotrivă. De altfel, în dialogurile avute cu Lena Eriksson am căutat să aflăm cât mai multe despre programele muzeului și din aceste discuții am aflat că preocupările pentru atragerea publicului sunt constante și toate proiectele au în vedere educația copiilor și tinerilor, atragerea vizitatorilor. Ce-i interesează foarte mult pe cei de la Nationalmuseum Stockholm: vizitele să nu fie sporadice, întâmplătoare, ci oamenii să revină, să facă din vizitele la muzeu o obișnuință. Știam despre preocupările pentru educația artistică a țărilor nordice, iar ce am văzut în Nationalmuseum a fost o confirmare: pentru ei, educația artistică nu se reduce la cursurile de istoria artei, începe de la vârste foarte mici și este constantă, ceea ce înseamnă o bună colaborare între instituțiile de educație și cele culturale. Cu alte cuvinte, interesul comunității locale pentru astfel de proiecte și programe există și este întreținut constant. Dar la aceste aspecte voi mai reveni.
O descindere într-unul din cele mai frumoase și prietenoase spații culturale, Nationalmuseum Stockhom, pe care o datorez integral echipei Muzeului Muzeului Național al Hărților București, în special Ioanei Zamfir, pentru profesionalism.
