Imago mundi – călător printre ceilalți

Într-un soi de „cuvânt înainte” la volumul de proză scurtă Oamenii țarului nostru, Ludmila Ulițkaia imaginează o călătorie identitară a scriitorului din perspectiva semi-subiectivă a vârstelor biologice: în plină tinerețe, ești în centrul propriului univers, iar eul tău, vădit mulțumit de sine, își caută cu obstinație „plinătatea”, ulterior, eul acesta se sparge într-un „morman de cioburi” și fiecare astfel de „ciob” are propria viață, propria identitate, o fărâmițare inițial imprevizibilă, dar fertilă, căci fiecare nouă identitate a eului inițial e transpusă în lumile pe care le creează pentru cititorii săi.

Spre maturitatea deplină, eul se retrage încetișor în umbră, contemplativ, încercând acum „să evite părerile personale de care-i este lehamite, să uite părerile și prejudecățile tocite de atâta întrebuințare”. Eul acesta matur este deja independent, un observator care privește cu lăcomie viața și oamenii din jur, impresionat mereu de „frumusețea pietrelor și a frunzelor”. Dezinteresat de sine, desfăcut din găoacea egocentrismului de odinioară, el se îmbată zilnic de frumusețea care-l înconjoară. Și tot ce este în jur, viață larvară sau luptă pentru existență, toate își au ritmul lor, fără „să-l mai bage în seamă pe autorul aproape inexistent…”.

Lumea imaginată de Ulițkaia în această carte-bijuterie (îmi) pare mai aproape de universul cehovian, de pildă, decât de procedeele prozatorilor postmoderni: o privire atentă la detalii, o (re)compunere, tandră și ironică în același timp, a unei lumi în derivă, alcătuită din piese de puzzle decupate aproape chirurgical din climatul social-politic al societății ruse din timpul sovietelor și asamblate meșteșugit, astfel încât să se potrivească și societății contemporane.

Cele treizeci și șapte de texte au dimensiuni variabile (între schiță și nuvelă) și sunt organizate în patru secțiuni, după criteriul tematic: „Oamenii țarului nostru”, „Taina sângelui”, „Și au trăit mult”, „Îngerul păzitor”. În centrul fiecăreia dintre povestiri stă, de cele mai multe ori, o femeie confruntată cu diverse probleme de viață, fără nimic spectaculos, dar conturate în așa manieră încât să pară că însăși ordinea cosmică a lumii lor mărunte este perturbată pentru totdeauna: infidelitatea în cuplu, rutina conjugală, violențele fizice și verbale, decăderea unor familii de artiști, relația cu o mamă castratoare, traiul în locuințele la comun și compromisurile aferente, erodând permanent, insidios, bucuria de a trăi, maternitatea (ne)dorită etc. Cele mai multe astfel de aspecte sunt dezvoltate în prima secțiune a cărții, în special decupajele din viața conjugală, cu disfuncționalitățile specifice, cu micile/marile tragedii înghițite repede în curgerea monotonă a rutinei cotidiene: o femeie care îndură violența soțului olog și a cărei copilă și-ar omorî tatăl dacă infirmitatea lui nu le-ar asigura o cameră numai a lor în locuința la comun (Scara mobilă); viața cu un soț veșnic nemulțumit, sub ochii fiicei adolescente, care analizează lucrurile dintr-o altă perspectivă, vizibil revoluționară, feministă, dar care ajunge cumva să repete scenariul din familie (Sistemul coridoarelor); drama femeii frumoase, pentru care frumusețea devine o povară și o barieră în calea împlinirii personale (Trupul frumoasei); presiunea vieții de familie și a celei profesionale, ambele marcate de lupta zilnică pentru supraviețuirea unui copil cu multiplu handicap, duc treptat la sinuciderea unei femei (Scurtcircuit).

A doua secțiune grupează texte al căror element central îl reprezintă stabilirea paternității și a responsabilităților care decurg de aici. Sunt aspecte banale, repetabile, întâlnite în orice spațiu, în orice timp, lipsa specificității și a notei particulare ținând, ca întotdeauna, de ciclicitatea vieții și a istoriei colective: un soț veșnic încornorat de aventuriera soție crește, pe lângă propriii copii, toți plozii cu care, despărțindu-se de un alt bărbat, aceasta se întoarce acasă, înfiindu-i și asumându-și cu abnegație rolul patern, motivând senin, la finalul povestirii, că femeia este „atât de plăpândă, atât de gingașă” (Stabilirea paternității); într-o altă povestire, părinții se tem că fiul lor înfiat ar putea afla și că astfel îl vor pierde, iar teama lor se gonflează nejustificat sub avertismentul unei prietene de familie, care-i presează să-i spună băiatului adevărul. Scriitoarea conduce abil narațiunea, alternând secvențele astfel încât finalul să dezamorseze atât suspansul cititorului, cât și teama aproape de climax a tatălui (Fiul cel mare). Neîncrederea în cuplu și senzualitatea femeii în relația conjugală îl fac pe bărbat să o considere „desfrânată”, acuzând-o că l-a înșelat, pentru ca ulterior să divorțeze de soție și să-și renege copiii, implicit paternitatea (Corista Mașa).

Înduioșătoare, dar și cu o tentă comică, caricaturală pe alocuri, sunt și textele în care două femei, în loc să-și dispute soțul, ajung să-l îngrijească, apoi să se împrietenească și să devină dependente una de cealaltă (Menage a trois) sau cazul, trist în fond, al celor două surori din Și au trăit mult…, a căror viață se desfășoară în umbra părinților, în special a unei mame autoritare, castratoare, care consideră că fiicele trebuie crescute în stil aristocratic, rupându-le de realitate și transformându-le, egoist, în infirmierele ei și ale soțului până la o vârstă extrem de înaintată.

Oameni de tot felul, din toate clasele sociale populează aceste proze în care situația inițială și cea conflictuală cresc în intensitate, pentru ca efectul de final să fie unul imprevizibil, adesea în notă comică, exercițiu sinonim cu dezamorsarea unei bombe: gestul unui personaj, o replică, o interogație retorică sau un simplu detaliu descriptiv sunt câteva dintre modalitățile prin care Ulițkaia își încheie destule dintre textele prezente în acest volum.

Piesa de rezistență (îmi) pare a fi povestirea Fiica scriitoarei, care încheie cea de-a treia secțiune, prezentând, în paralel, destinul a patru femei: Eleonora („scriitoare laureată a Premiului Stalin, cu ochi de șoricel, femeie rea, deșteaptă și pătimașă”), Sașa și Mașa (fiicele sale) și Jenia Vorobiova, colega de clasă și prietena Mașei. În cele aproximativ treizeci de pagini, Ulițkaia condensează un veritabil roman, cu suflu de tragedie antică: medii sociale și culturale diverse, atmosferă, privilegii artistice și materiale, personaje bine articulate, intrigă și conflicte mamă-fiică, destine deturnate pe fondul unor alegeri neinspirate sau al neiubirii, prietenie (co)interesată, ură și trădare etc.

Remarcabile sunt, de altfel, și „pastiluțele” autobiografice din ultima secțiune, Îngerul păzitor, cu amestecul, bine dozat, de note comice, dramatice și ludice, tributare unui exercițiu de (auto)persiflare la adresa vieții obișnuite, dar mai ales a morții care nu se lasă fentată ușor întotdeauna. Destule dintre ele prezintă impresii ale scriitoarei în urma unor călătorii în marile orașe occidentale, adesea în scop artistic.

Departe de a fi cea mai bună cu putință, viața sub regimul sovietic este prezentată, în această carte, în toate aspectele ei, de la cele triste, sordide, uneori nedrepte și tragice, până la cele optimiste și luminoase, căci însăși natura umană este la fel de variată și de contradictorie. Omul mărunt, banal, trăiește adesea aceleași conflicte ca și intelectualul sau aristocratul. Traiul într-un apartament de lux sau într-o locuință la comun nu reprezintă garanția fericirii și a împlinirii, el doar face mai suportabilă presiunea socială zilnică.

Cartea acesta este foarte asemănătoare cu casa de vacanță, dintr-un sat pustiu, a unui orășean care se retrage acolo, cu un câine și o pisică. Acolo, în condiții austere, omul „citește, desenează, sculptează în lemn”. Acolo, în izba lui modestă,

„s-au așezat la masă și soldații în permisie, și telegrafistul cu vânzătoare, și familia veselă cu câinele nevrozat, și neamțul olandez poreclit Cecenul, și conductoarea rubensiană cu față de matrioșkă îmbătrânită. Ăsta-i poporul meu. Așa cum e…” (pag. 347-348)

Cartea-izbă, cu umanitatea ei pestriță, adunată la un loc, sub ochiul atent și tandru al unei mari scriitoare.

Oamenii țarului nostru de Ludmila Ulițkaia