Geografii interioare (recomandări de lectură)

Despre volumul Obiecte, ființe, himere, Gabriela Glăvan se exprimă sugestiv că ar fi „un locuitor straniu al lumii cărților lui Ciprian Vălcan”, deoarece autorul este mai degrabă filosof și eseist decât memorialist. Perspectivele și limbajul diferă; de la concepte, la amintiri autobiografice și, implicit, la încărcătura emoțională este cale lungă.

Există, așadar, momente în care nevoia (sau dorința irepresibilă) de a recupera lumea în care te-ai născut și ai crescut poate lua forma scriptică a unei cărți precum cea de față, în care Ciprian Vălcan redevine copil și adolescent, intră în haina unui narator care călătorește pe firul memoriei afective, decupând oarecum aleatoriu chipuri, momente, întâmplări, stări și atitudini etc.

În cele cincisprezece capitole, cu titluri care trimit, pe rând, la obiecte mai mult sau mai puțin simbolice, la sărbători și obiceiuri de familie, la un prieten, fotografii, animale, jucării, scriitorul reface treptat universul copilăriei sub comunism, portretele părinților, ale bunicilor și ale altor rude, toate prin lentila nostalgică, dar și ludică, a unui adult care se strecoară, pentru un timp, în trupul și în vocea copilului de odinioară.

Deși inerent personalizate, amintirile și decupajele lui Ciprian Vălcan au și alte mize: comunismul târziu, relațiile de familie și legăturile din comunitate, etapele esențiale în formarea viitorului adult, document al unei epoci în ceea ce are ea reprezentativ atât la nivel colectiv, cât și personal/individual. Există, aș putea spune, tot atâtea paliere ale acestei cărți, câți cititori există. Și invers.

Pentru cititorii care au prins destui ani din perioada comunistă, evocările din această carte au un aer familiar: cozile la alimente, privilegiul unei rude la țară, care crește porc și astfel poți avea carne de sărbători, rafturile mai mult goale ale magazinelor alimentare, oribilii creveți vietnamezi sau conservele de pește, hainele de serie etc. Această latură sumbră a istoriei colective este contrabalansată prin scenele calde și luminoase ale vieții de familie, în care bunicile și străbunica fac mâncăruri gustoase (și există o întreagă listă!), prăjituri de casă, iar vacanțele, în special cele de vară, la țară, se înscriu pentru totdeauna în universul afectiv al copilului.

Profund îndrăgostit de cărți încă din primii ani de viață, apoi „abonat” la concursuri și olimpiade, autorul leagă ingenios propriile amintiri și întâmplări de texte și cărți din diverse domenii: mitologie, filosofie, beletristică, științe. Aceste referințe culturale nu se resimt niciodată ca balast sau ca dorință expresă de epatare intelectuală; ele conjugă, în chip fericit, memorialistica și eseistica, incursiunea autobiografică și călătoria livrescă.

Este interesant, din acest punct de vedere, care sunt lecturile și autorii preferați de Ciprian Vălcan atât în copilărie-adolescență, cât și în prezent și ce anume din textele și din fragmentele prezentate în cartea sa au legătură cu perioadele, evenimentele și oamenii evocați cu tandrețe și, aș spune, cu bucurie nostalgică. Îi rămâne, desigur, cititorului plăcerea de a descoperi aceste legături subtile…

Titlul fiecăruia dintre cele cincisprezece capitole este, în sine, o madlenă proustiană, indiferent că vorbim despre o persoană, un obiect, o sărbătoare, o carte, un fel de mâncare sau o fotografie. Potrivit fluxului declanșat de „madlenă”, decupajul ca atare poate fi citit (și) ca text autonom, nu doar ca un capitol care conturează geografia exterioară și interioară a unei vârste, a unei comunități, a unei lumi. Duioșia se împletește cu umorul și autoironia, dar nimic malițios sau de altă natură nu se resimte în aceste notații autobiografice. Frica de pisici, augmentată de tot felul de povești auzite de copil de la rude și vecini devine pretext pentru trimiteri livrești savuroase, implicit spre relația unor artiști celebri cu aceste feline. Ceaușescu, în capitolul omonim, prilejuiește autorului amintiri de familie în care limbajul dublu este necesar atât pentru a păstra inocența copilului, cât și pentru a-l feri pe acesta de pericolul real al deconspirării acestor discuții în afara mediului familial. Soarta dictatorului și a soției sale amintește de un pasaj din Istoria declinului și prăbușirii Imperiului Roman, de Gibon, despre împăratul Valerian sfârșind „sub povara rușinii și a mâhnirii”, pasaj inserat spre finalul capitolului respectiv. Bunica Emilia, mama Zina, bunicul Aurică sau unchiul Ghiuțu, tanti Ilonka devin, alături de părinți, figuri umane emblematice, tutelare pentru copilul în plin proces de formare. De fiecare dintre ei se leagă o întâmplare, un sentiment, gesturi și vorbe, atitudini și comportamente. Lumea mică a copilului se profilează astfel pe fundalul lumii mari, cu perioadele ei liniștite sau tulburi; filtrată inițial prin lupa inocentă, lumea secolului trecut este refăcută și din perspectiva lucidă și critică a adultului, subliniindu-se astfel rolul major al familiei în care a crescut și s-a format Ciprian Vălcan, un mediu cald, atașant, capabil să cultive și să insufle puiului de om valori și principii sănătoase, solide.

Am citit cartea aceasta cu sentimentul reconfortant al unei călătorii în trecutul de dată relativ recentă, al unui plonjon în propria copilărie și adolescență. M-am regăsit atât în planul copilului-narator, cât și în cel al naratorului adult, în fricile sau jubilațiile acestora, în pasiunea pentru lectură, în evocarea universului culinar, misterios și apetisant prin varietatea preparatelor tradiționale și a mirosurilor, în legăturile calde cu bunicii, cu vecinii, cu ființele mari și mici spre care ochiul curios al fiecăruia dintre noi, în copilărie, se îndreaptă să observe și să cunoască…

Obiecte, ființe, himere de Ciprian Vălcan