Traducere de Iulian Bocai
„Un roman magistral despre artă și putere, frumusețe și barbarie. “ – NDR Kultur
Suntem în anii celui de-al Treilea Reich. În timp ce mulți dintre colegii săi de breaslă caută să emigreze ca să fugă din calea nazismului, G.W. Pabst, marele regizor austriac, face drumul invers: după un eșec devastator la Hollywood, ia periculoasa decizie de a se întoarce în țara natală, anexată de Germania. Ce-l așteaptă aici este o butaforie generalizată în care și retragerea din carieră, și succesul par sinonime cu ratarea. Pentru a-și împlini destinul artistic fără a se compromite sub regimul nazist, Pabst vede o singură soluție: să filmeze capodopera vieții sale, singura capabilă să preschimbe alchimic răul în artă și să răscumpere astfel totul. Într-un roman istoric atipic, Kehlmann explorează pactul faustic al secolului XX printr-un amestec ingenios de realism și expresionism care evocă însuși stilul regizoral al lui Pabst și care face ca dramele de conștiință ale eroului său să fie cu atât mai tulburătoare.
„Un blockbuster literar pentru vremuri tot mai întunecate.“ – Stuttgarter Nachrichten
„Joc de lumini este o mare operă pe tema eșecului moral. Dacă un roman istoric este convingător doar în măsura în care spune ceva, oricât de indirect, despre prezentul nostru, atunci cartea lui Kehlmann se achită de această sarcină în mod exemplar.“ – Die Zeit
„Kehlmann ne aduce în fața ochilor un capitol negru și dificil al secolului XX cu ironie, cu un comic de situație ireproșabil regizat și cu un stil mereu alert, dovedind încă o dată că este unul dintre cei mai importanți autori ai vremurilor noastre.“ – Der Freitag
„În această sumbră poveste despre lumea filmului, Daniel Kehlmann se arată exact așa cum este: un virtuoz.“ – Die Welt
„Subtilitatea cu care fiul regizorului Michael Kehlmann, care a fost persecutat de naziști, descrie constrângerile externe și interne cu care se confruntă personajele sale dă și mai multă pregnanță dilemelor morale în jurul cărora e construit romanul.“ – Die Presse
Daniel Kehlmann (n. 1975) este fiul regizorului Michael Kehlmann și al actriței Dagmar Mettler. În ultimele trei decenii s-a impus ca una dintre cele mai importante voci contemporane din literatura de limbă germană, fiind autorul a numeroase romane de succes. În 2005 a publicat Die Vermessung der Welt (Măsurarea lumii, Pandora M, 2022), cel mai bine vândut roman de limbă germană din istorie, după Parfumul lui Patrick Süskind, tradus în peste patruzeci de limbi. Tyll, apărut în 2017 (Pandora M, 2022), a vândut doar în Germania peste 600 000 de exemplare și s-a regăsit pe lista scurtă la International Booker Prize 2020. Cărțile sale au fost recompensate cu numeroase premii, naționale și internaționale (WELTLiteraturpreis, Thomas-Mann-Preis). În prezent, Daniel Kehlmann locuiește la New York și Berlin. Joc de lumini, apărut în 2023, este cel mai recent roman al său.
FRAGMENT:
Păuni
L‑a lăsat să aștepte trei sferturi de oră. Nu pentru că ar fi fost ocupată, făcea asta cu toți oaspeții. Stătuse tot timpul la fereastră, privind păsările colorate cum zboară dintr‑un loc în altul. Grădinarul îi spusese la un moment dat numele tuturor speciilor, dar ea n‑avusese niciodată o memorie bună; de obicei, stătea cineva lângă cameră pentru ea, cu o pancartă în mâini, pe care apăreau replicile ei în litere mari. De‑asta avea adesea pe ecran o privire îndepărtată, căutătoare, care o făcea să pară foarte misterioasă.
Motivul pentru care îi plăcea atât de mult să privească păsările era că, de fapt, ar fi trebuit să citească scenarii. În fiecare zi veneau altele noi, veneau cu solicitări, rugăminți insistente, implorări. Nimeni din oraș nu scria un scenariu fără să se gândească c‑avea ea să‑l citească, în ciuda tuturor probabilităților, și să‑l accepte.
Spre surpriza ei, se bucura să‑l vadă din nou. S‑a privit scurt în oglindă: purta o rochie simplă de mătase și n‑avea pantofi. Nu se fardase, iar părul îi stătea lins pe umeri. Și‑a verificat figura să vadă dacă are o expresie pe cât de nemișcată și de impenetrabilă și‑ar fi dorit. A expirat și a deschis ușa spre camera de oaspeți.
Aceasta era cufundată într‑o penumbră răcoroasă, ca întotdeauna. Nu se aflau acolo decât o canapea, o mică masă de marmură, pe care stătea de mai bine de un an același roman nedeschis de Rupert Wooster, și un scaun jos cu spătar foarte drept. Scaunul era pentru ea. Aproape toți vizitatorii înțelegeau asta instinctiv, foarte rar se așeza câte unul pe scaun în loc să se așeze pe canapea. Când se întâmpla, ea se scuza, pretextând că are migrene, și nu‑l mai primea niciodată pe idiot în casă.
Pabst stătea pe canapea, firește. Stătea adus de spate, cu coatele sprijinite pe genunchi și ochelarii pe vârful nasului. Ținea o țigară în colțul gurii, pe care n‑o aprinsese, fiindcă majordomul îi ceruse să nu fumeze.
A ridicat privirea. Cum draperiile erau trase și camera din spatele ei era scăldată în lumină, nu putea să‑i vadă decât silueta. Așa făcea dintotdeauna: ochii oamenilor trebuiau mai întâi să se obișnuiască cu strălucirea ca s‑o poată vedea.
Pabst a privit‑o și a regăsit, într‑adevăr, zâmbetul larg, dar rece de care‑și amintea atât de bine — zâmbetul Pabst. S‑a dat puțin înapoi și și‑a mijit ochii pentru o clipă, privind‑o în lumina puternică. Apoi s‑a ridicat.
— Mon pape, a spus ea, întinzându‑i mâna.
El i‑o luă într‑a lui cu gesturi perfecte, exersate într‑o școală de dans vieneză pe vremea când țara era condusă de un împărat, și se aplecă ușor ca pentru a i‑o săruta, fără ca buzele să‑i atingă pielea. Ea schiță o reverență.
— Greta, spuse el… altei femei… oricărei alteia i‑aș spune că se face tot mai frumoasă. Dar nu și dumitale.
— Nu și mie?
— E prea evident. Ar fi cea mai banală constatare. De parcă i‑ai zice ploii că e udă și Mării Nordului că‑i rece.
Ea își plecă privirea, de parcă ar fi vrut să‑i mulțumească, dar nu era cazul, firește, fiindcă Pabst avea dreptate, era cea mai frumoasă femeie din lume și toată lumea o știa. Asta era și ce‑i făcea viața atât de grea. Toți erau speriați în prezența ei, timorați și încurcați, indiferent dacă erau femei sau bărbați. E greu să suporți o prea mare frumusețe, ardea ceva în inima oamenilor din jur, era ca un blestem. Câteodată i se părea că trebuie să se ascundă cât mai curând de lume. Atunci stătea la fereastră și‑și privirea păsările.
— Aud c‑ai turnat un film?
— A Modern Hero, spuse el ușor.
— Cine joacă în rolul principal?
Luă loc pe scaun. El se așeză iarăși pe canapea; o făcu, în ciuda greutății sale, atât de gingaș, că arcurile nu scoaseră nici cel mai mic zgomot. Bărbatul ăsta gras avusese mereu grație.
— Jean Muir, spuse Pabst cu o sclipire în ochi, fiindcă pricepuse că nu rolul masculin o interesa pe ea.
— De ce nu m‑ai întrebat, mon pape?
— L‑ai fi luat în considerare?
— Dumitale nu pot să‑ți refuz nimic.
Amândoi știau că e o minciună. Dar el dădea din cap și se prefăcea c‑o crede.
— Oricum n‑aș fi îndrăznit să‑ți cer așa ceva. Un scenariu lamentabil, un buget mic, iar producătorul s‑a băgat tot timpul peste mine. Închipuie‑ți că mi‑a spus până și cum să poziționez camera! Am… Știi doar că nu exagerez când spun că am contribuit la inventarea tehnicii camerei mișcătoare. Și apoi a intervenit și la montaj. Măcar am reușit să le stric finalul fericit. Eroul zilelor noastre o să fie părăsit de soție și o să trebuiască să se întoarcă la maică‑sa.
Ea râse.
— Și Richard Barthelmess. De ce se fac oamenii ca el actori? Știi că pot să‑i duc pe actori pe culmile măreției, Greta. Dar pe el nu.
— Ai rulat camera mai repede pentru el?
În primele zile de filmări în Berlin, fusese aproape paralizată de emoție. Totul îi păruse foarte străin — sala zepelinelor era bocnă sub lămpile reflectoarelor, regizorul și cameramanul purtau mantale groase în timp ce ea înghețase în rochia ei din mătase creponată; mai rele decât frigul erau însă tracul, teama, disconfortul pe care i‑l pricinuia corpul ei mic și înghețat. Atunci îi venise lui ideea să‑i ceară cameramanului să dea din manivelă mai repede când apărea fața ei în cadru. Era un truc de‑a dreptul magic: aceste prim‑planuri lente dădeau chipului ei o expresie impenetrabilă, enigmatică, de la care nu puteai să‑ți iei ochii. Ceruse ca și la următoarele filme să se facă la fel.
— Cu Barthelmess nu ajută, crede‑mă. Nici pregătirile, nici rulatul. Nu mă răstesc niciodată când filmez, dar de multe ori a fost cât pe‑aci să țip la el.
— De ce se coboară Pabst la nivelul unui asemenea film?
— Fiindcă Pabst este refugiat. N‑are țară și e neajutorat.
— Poate c‑a rămas fără țară, spuse ea, dar eu îl știu de mult și nu cred c‑a fost vreodată neajutorat.
— Nu atâta vreme cât încă mai are prieteni.
— Printre care mă pot număra și eu?
— Greta, doar știi că eu îți sunt prieten. Presupun că mi se permite încă să sper că și dumneata simți prietenie pentru mine?
Ea încuviință râzând — mândră că avea încă o germană suficient de bună să înțeleagă această frază. Firește că venise fiindcă voia ceva de la ea. Nu o mira. Toată lumea voia ceva. Așa făceau oamenii mereu.
— Am o idee, spuse el. Săraci și bogați pe un vapor, un salon, o orchestră, purtări alese, ceai și prăjituri, pahare cu lichior, dar dintr‑odată vine un mesaj radio că s‑a declarat război.
— Vrei să faci încă un film cu război?
— Nu. Și da. Dar mai degrabă nu. Fiindcă transmisiunea e falsă. Și pe navă totuși izbucnește războiul. Pasagerii se luptă între ei, se formează facțiuni care se războiesc, poate se lasă chiar cu morți, nu știu dacă nu cumva e prea mult sau nu, date fiind condițiile. Trebuie să mă gândesc. Dar apoi se dovedește c‑a fost o greșeală. O iluzie. Și pe urmă — iar ăsta e cel mai important lucru — toți trebuie să joace mai departe în farsa asta a civilizației. De parcă nimic nu s‑ar fi întâmplat.
Ea tăcu o vreme, după care spuse:
— E bun.
— Și vrei?
— Nu e un film pentru mine.
— Dacă‑l regizez eu, atunci o să fie.
— E un film pentru o întreagă distribuție. Un film marca Pabst. Nu Garbo.
— Nu mai ai încredere în cel care te‑a descoperit?
Ea îl privi curioasă. Abia acum îi sesiză nervozitatea. Pabst luă romanul lui Wooster, îl frunzări nepăsător și‑l puse la loc.
— E adevărat că m‑ai descoperit, dar descoperirea te‑a făcut și pe dumneata mare. Apoi ai descoperit‑o pe Louise Brooks și te‑a făcut și mai mare. Nu vrei s‑o întrebi pe ea?
El lăsă privirea în jos, își împinse ochelarii pe nas, își scoase țigara încă neaprinsă din colțul gurii și o băgă în buzunarul mantalei. Îi părea rău că fusese nevoită să‑i vorbească așa, dar experiența o învățase un lucru: regizorii nu acceptau un refuz politicos, lucru care se explica prin faptul că un om care acceptă refuzuri politicoase n‑ar fi putut niciodată să ajungă regizor.
— Scriu un rol pentru dumneata. O femeie elegantă, care în presupusul război de pe navă se dovedește a fi nebună, însetată de sânge și foarte periculoasă. O să poți să joci bine nebunia, ai un temperament neliniștit. O să facem un film de neuitat. Pentru a doua oară.
Ea se ridică și se îndreptă spre fereastră. Prin despărțitura draperiei văzu un palmier legănându‑se în vânt. Marea trebuie să fi fost minunată. Și, teoretic, chiar o putea face — putea să se ducă la plajă, să se scalde în spuma valurilor, lăsându‑se purtată de ele încolo și încoace. Dar n‑ar fi mers de fapt: s‑ar fi adunat lume în jurul ei, ar fi apărut reporterii cu aparatele de fotografiat, ziarele ar fi scris: „Garbo spotted on the beach!“. Poate chiar ar trebui s‑o facă.
Poate că trebuia să accepte filmul. Probabil că Pabst mai putea încă să facă filme, era mai bătrân ca pe vremuri, dar încă nu foarte bătrân. Și era adevărat că lui i se datora faima ei.
Pabst îi arătase cum se face un rol. Fără gesturi, îi spusese, nu‑ți mișca fața, nu juca. Durerea acestei fete nu e ceva ce simți, nu e nici măcar ceva ce știi, este substanța întregii tale ființe, aerul pe care‑l respiri, și totuși i te opui; durerea nu te înghite, încă te uiți în jur după căi de scăpare. Dacă te‑a distrus viața o dată, cedezi, dar nu scapi așa ușor. I‑a explicat‑o cu o seriozitate despre care ea nici nu știa c‑ar putea să existe printre oamenii din lumea filmului. Până de curând, pentru ea filmul fusese spectacol și dat ochii peste cap, cowboy cu pistoale, dueluri între cavaleri, fantome în noapte și clovni care fug de poliție. Dar când vorbea el, ziceai că e teatru, roman, artă adevărată. Nu te gândi la cameră, mai bine nu gândi deloc. Am făcut deja tot ce trebuie când te‑am ales pentru rol.
După ce i‑a explicat asta, în a doua zi de filmare stăteau în fața garderobei și, pentru că tremura în hainele ei subțiri, Pabst i‑a cuprins umerii cu brațul. Era un gest patern, deși el n‑avea nici patruzeci de ani, și totuși ea se gândise imediat că așa se întâmplă de obicei: când primești un rol principal, ai o aventură cu regizorul. Altfel, știa de multă vreme că n‑o atrăgeau prea multe lucruri la bărbați. Erau mari și gălăgioși, rareori miroseau bine, aveau bărbii țepoase și, dacă beau mult, lucru care se întâmpla mai mereu, se făceau roșii în obraji și începeau să transpire.
Ținând‑o pe după umeri, Pabst a dus‑o în celălalt capăt al halei, unde strada vieneză Melchior fusese construită casă cu casă, și o invitase cu voce joasă să vină la cină în seara aceea; ea încuviințase fără un cuvânt. Seara, trimisese șoferul după ea. Înainte să se urce în mașină, ea își ceruse scuze și mai intrase o dată în casă, unde vomitase.
Dar când urcase la al treilea etaj al casei în stil Charlottenburg, fusese întâmpinată în ușă de soția lui, care o îmbrățișase pe Greta și‑i spusese că într‑adevăr era cea mai frumoasă femeie din lume! O bucătăreasă moravă pregătise găluști și, după o jumătate de oră, a apărut și cumnatul regizorului cu nevasta; tot timpul ăsta o guvernantă stătuse pe canapea, legănând un bebeluș care dădea din buze în somn câteodată și care, cu capul lui fără păr, semăna mai degrabă cu un bărbat foarte bătrân. După găluști au fost serviți la desert cu vin dulce și ștrudel cu mere și sos de vanilie; la plecare, Pabst i‑a sărutat mâna și i‑a spus că lumea avea să‑i spună „divina“. Chiar așa se întâmplase.
Dar nu asta era important acum. Soarta o adusese într‑o poziție în care nu‑și mai permitea gesturi sentimentale.
— Nu e un film pentru mine, repetă ea.
El rămase tăcut câteva secunde, după care spuse:
— Sper că înțelegi că trebuia să te întreb.
— Firește.
— În țara mea s‑a dezlănțuit infernul. De‑acolo nu mai vin decât strigăte de coșmar. Iar mama e încă acolo. Eu trebuie să lucrez aici, dar A Modern Hero va ieși luna viitoare și va fi un eșec.
— N‑o să fie.
— Ba da. O știu. Și n‑o să mai pot să mă ridic de jos.
Și aici avea dreptate, se gândi ea. E migranților nu li se iertau eșecurile.
— Ești prea pesimist. Dacă e un eșec, o să faci alt film. Cărțile se amestecă din nou. Ești marele Pabst. O să fie mereu bucuroși să lucreze cu dumneata.
Pabst se uită câteva secunde la vârfurile pantofilor.
— Aș vrea să pot crede asta. Ea își ascunse un oftat. Cu toată afecțiunea ce i‑o purta, întâlnirea asta se întindea prea mult.
— În orice caz, ai scăpat. Asta e cel mai important.
El se ridică.
— Îți mulțumesc că m‑ai primit. Ai dăruit lumii atât de multe, că nimeni n‑ar trebui să mai aibă pretenții de la dumneata.
El îi întinse mâna. Puțin încurcată, i‑o întinse și ea, deși nu își dădea seama dacă tocmai i se făcuse un compliment sau un reproș. Pabst se aplecă, în maniera lui perfectă, să i‑o sărute. Ea se gândi din nou, fără să vrea, la ziua în care văzuse prima oară Aleea Nefericirii și înțelesese că bărbatul acesta curtenitor și distant era totuși un artist adevărat. N‑avea să uite niciodată scena în care femeia tânără pe care o juca îi oferea servicii sexuale măcelarului băgăreț în schimbul mâncării: inocența, înțelegerea, disperarea tăcută de‑o parte, lăcomia rece și vulgară de cealaltă. Așa arăta răul, acela era chipul lui, care nu‑i mai aparținea lui Werner Krauss, ci era fața răului însuși, holbându‑se la cameră. Nu mai putuse s‑o uite de‑atunci, și era bine, fiindcă nimeni altcineva n‑o putuse vedea după aceea, căzuse la cenzură și toate copiile care circulau fuseseră ciuntite.
Pabst a ieșit tăcut. A închis încet ușa în urma lui.
Ea a dat draperiile deoparte. A trecut un minut și apoi l‑a văzut însoțit de majordom în grădină. Și‑a scos din mers aceeași țigară din buzunarul mantalei, și‑a dus‑o la buze, a aprins un chibrit și‑a tras. Amândoi bărbații ocoliră — la o distanță respectuoasă — un păun care‑și înfoiase coada. Penele lui scânteiau în soare, grandioase, fără sens.
Se așeză și închise ochii. O astfel de situație ar fi tulburat‑o mult pe vremuri. Își închipuia cum e să fii Dumnezeu sau vreun arhanghel și să tot auzi rugămințile care veneau din adâncuri. Fiecare dintre ele în parte putea fi împlinită, dar erau așa de multe, încât nu‑ți mai rămânea decât să le ignori.
Ar fi vrut să dispară. Să se retragă lent în penumbră și să devină invizibilă. De multe ori, visa că iese pe străzi și că nu întoarce nimeni capul după ea. Adesea își imagina că intră în locuri cât se poate de banale, o spălătorie, de pildă. Își imagina cum ar fi să se ducă să‑și spele hainele acolo, cum făceau oamenii obișnuiți. „Spălați‑o cu grijă, vă rog, stofa e delicată!“ Sau ce alte lucruri spuneai într‑o spălătorie.
Iar spălătoreasa, care era micuță, rotofeie și prietenoasă, și‑ar fi umezit creionul în gură ca să semneze nu știu ce bilet, sigur se completau bilete, deși nu știa exact, nu fusese niciodată într‑o spălătorie. Și fiindcă trebuia să‑i treacă numele, își imagina că vânzătoarea avea s‑o privească drept în față și s‑o întrebe cum o cheamă, fără nicio ezitare — iar imaginea asta aproape că‑i tăia răsuflarea.
