Lea Ypi își lansează cea mai recentă carte la București
Născută în 1979 la Durrës, într-o Albanie izolată de restul Europei, Lea Ypi este astăzi o renumită teoreticiană politică, scriitoare și profesoară albaneză la Catedra de politică și filosofie a prestigioasei instituții academice britanice London School of Economics.
Luna aceasta, Lea Ypi, vocea care a captivat lumea cu povestea sfârșitului istoriei, vine la București, ca invitată a The Power of Storytelling 2026. Cu această ocazie, cunoscuta teoreticiană politică își va lansa și ediția în limba română a celei mai recente dintre cărțile ei: Dezonoare. O viață reconstituită, o poveste captivantă despre poliția secretă, familii destrămate și loialitate, o reflecție profundă asupra modului în care se scrie istoria și a destinelor celor lăsați în urmă. Evenimentul va avea loc pe data de 20 martie, ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, în prezența scriitorului și jurnalistului cultural Marius Constantinescu și a scriitorului Bogdan-Alexandru Stănescu, director editorial Anansi. World Fiction.
Volumul Dezonoare. O viață reconstituită, tradus recent în cadrul Anansi. World Fiction de la Editura Trei, pornește de la o întâmplare aparent banală și contemporană: descoperirea unei fotografii pe rețelele de socializare. Imaginea o surprinde pe bunica autoarei, Leman, în luna de miere în Alpi, în 1941, alături de soțul ei, Asllan Ypi. Pentru Lea, șocul nu vine doar din frumusețea și eleganța cuplului, ci din faptul că, în copilărie, i se spusese că toate fotografiile din tinerețea bunicii fuseseră distruse în primele zile ale comunismului din Albania. Dintr-odată, trecutul pe care îl credea închis reapare, viu și tulburător, iar întrebările încep să se înmulțească.
Cine este, de fapt, Leman Ypi? Ce destin a purtat-o de la lumea aristocrației otomane târzii la Tirana frământată de ideologii și alianțe fragile? Cum a ajuns să se căsătorească cu un tânăr socialist care simpatiza cu Frontul Popular, în timp ce socrul său conducea un guvern colaboraționist? Și, mai ales, de ce zâmbea în iarna anului 1941, în plin război mondial? Aceste întrebări nu sunt doar biografice: ele devin poarta către o vastă reconstituire istorică ce traversează destrămarea Imperiului Otoman, formarea Greciei și Albaniei moderne, criza financiară globală, ororile celui de-Al Doilea Război Mondial și instaurarea comunismului în Balcani.
Cartea îmbină cercetarea arhivelor cu memoria fragmentară și reflecția filosofică, transformând investigația familială într-o meditație asupra identității și a dreptului de a spune o poveste. „O realizare literară magică și una dintre cele mai emoționante cărți pe care le-am citit anul acesta… Mi-a amintit în diverse feluri de Kafka și Bulgakov în momentele lor cele mai vulnerabile”, notează The Spectator, surprinzând tocmai această tensiune dintre absurdul istoriei și fragilitatea individului. La rândul său, Philippe Sands vorbește despre „o călătorie captivantă a imaginației și dorului, și o dezvăluire delicată a unei istorii adânc îngropate, care ajunge până în miezul identității, printr-o narațiune strălucită”.
Pe măsură ce Lea Ypi înaintează în ancheta ei, trecutul nu se lasă ordonat ușor. Apar umbrele poliției secrete, ale familiilor destrămate, ale loialităților care supraviețuiesc schimbărilor de regim. „O poveste captivantă despre poliția secretă, familii destrămate și loialități nemuritoare”, scrie David Runciman, subliniind că volumul este și „o reflecție remarcabilă asupra modului în care se scrie istoria și asupra a ceea ce se întâmplă cu oamenii care sunt lăsați în urmă”. Istoria mare – a ideologiilor, a războaielor, a frontierelor redesenate – se împletește astfel cu istoria mică a unei familii care încearcă să supraviețuiască fără a-și pierde demnitatea.
În același timp, există în paginile cărții o intensitate emoțională care evocă literatura sud-europeană a intimității și a conflictelor de clasă. The New York Times observă că volumul „evocă opera Elenei Ferrante prin invocarea adolescenței febrile, a căsătoriei, a prieteniei și a dezbaterilor intelectuale în contextul familiei, al luptei de clasă și al politicii”. Această combinație de introspecție și analiză istorică transformă Dezonoare într-o carte despre moștenire – nu doar moștenirea sângelui, ci și a ideilor, a tăcerilor și a compromisurilor.
În cele din urmă, fotografia din Alpi devine un simbol: o clipă de lumină prinsă în mijlocul unei epoci întunecate. Zâmbetul lui Leman nu mai este doar un detaliu enigmatic, ci o provocare adresată nepoatei sale și cititorului deopotrivă: cât din trecut poate fi recuperat și cât rămâne, inevitabil, pierdut? Prin această întrebare, Lea Ypi reușește să transforme istoria unei familii într-o meditație universală despre memorie, adevăr și fragilitatea identității.
Lea Ypi: vocea unei generații între două lumi
Născută în 1979 la Durrës, într-o Albanie izolată de regimul lui Enver Hodja, Lea Ypi a crescut într-o societate în care „libertatea” și „egalitatea” erau lozinci oficiale, dar rareori realități trăite. Din această tensiune dintre ideologie și viața cotidiană s-a format una dintre cele mai puternice voci ale gândirii politice contemporane.
Astăzi, profesoară de teorie politică la London School of Economics și specialistă în Kant, marxism și justiție globală, Lea Ypi îmbină rigoarea academică cu o scriitură literară accesibilă. Volumul care a consacrat-o în afara mediului universitar, Free: Coming of Age at the End of History / Liberă. Un copil și o țară la sfârșitul istoriei (Anansi, 2024), este o meditație asupra copilăriei trăite la finalul comunismului albanez și asupra anilor haotici ai tranziției. Cartea, premiată și tradusă în peste treizeci de limbi, evită atât nostalgia, cât și entuziasmul necritic față de capitalism, punând în centru întrebarea: ce înseamnă, de fapt, să fii liber?
În 2025, a publicat Indignity: A Life Reimagined / Dezonoare. O viață reconstituită, unde, pornind de la istoria propriei familii, reflectează asupra demnității și a modului în care judecăm alegerile făcute sub presiunea extremelor politice ale secolului XX. Ambele cărți poartă semnătura traducătoarei Bertha Savu.
Prin cărțile și intervențiile sale, Lea Ypi transformă ideologiile în destine și ne provoacă să regândim sensul libertății într-o lume instabilă.
***
5.
O încăpere plină de fum
— Părerea mea e că, pentru început, trebuie să te măriți. Pe urmă, ai la dispoziție tot timpul din lume să te îndrăgostești de cineva care te merită, a declarat Mediha Hanim, făcându‑și aer cu evantaiul ei de dantelă cu mișcări tot mai agitate, într‑o încercare de a‑și convinge fiica în ceasul al doisprezecelea. Tu nu trage cu urechea la ce spun, a zis întorcându‑se spre Leman. Ești aproape adolescentă, în curând o să te îndrăgostești pentru prima oară, dar asta e cu totul altceva.
Femeile – Leman, mama ei Ismet și bunica – se adunaseră în dormitorul Selmei ca s‑o vadă probând rochia de mireasă, un caftan somptuos din mătase albă care tocmai fusese livrat de un croitor francofil din Kapali Çarși .
— Quelle merveille! a exclamat Mediha, schimbându‑și locul ca s‑o admire pe Selma din față. Dar acum trebuie să te odihnești, ma chérie. Eu n‑am dormit aproape deloc în noaptea de dinaintea nunții. Ce bine ar fi fost să mă trimită cineva la culcare devreme! a exclamat înainte să‑și sărute fiica de noapte‑bună.
Selma și‑a îmbrățișat mama, dar i‑a făcut lui Leman semn să mai rămână. Camera avea un miros stătut de hârtie de la cărțile vechi îngrămădite pe noptieră și de la hărțile, schițele, scrisorile și paginile cu notițe scrise de mână împrăștiate pe jos. Zeci de tăieturi din ziar cu articole științifice erau lipite pe ușile șifonierului – un obicei pe care Selma îl căpătase la Constantinopol în timp ce învăța la Colegiul pentru Femei, pe vremea când încă mai spera să obțină un titlu în chimie la universitate. Unul din numeroasele planuri sacrificate prin mutarea la Salonique la Magnifique, s‑a gândit.
În timp ce își privea mătușa, Leman a observat cât de mult slăbise în ultimele câteva luni. Umbrele de sub ochi erau atât de întunecate încât păreau vânătăi, iar mișcările îi deveniseră apatice. Era tot mai retrasă, vorbea puțin și, chiar și în timpul lecțiilor lor zilnice, își lăsa adesea nepoata să preia inițiativa. Continuau să studieze împreună știință și istorie, dar nu mai citeau romane, care i se păreau acum Selmei „intolerabil de sentimentale“. Seara ieșeau să se plimbe în Grădinile Beshchinar, iar Leman o ruga să se oprească la Patisserie Doré, ascunsă la intersecția dintre străzile Ethnikis Amyni și Prigipos Nikolau. Dar Selma își pierduse de‑acum pofta pentru dulciurile lor celebre și‑și comanda în schimb un cognac mic, privind într‑un punct fix de pe fundul unuia dintre paharele roșii speciale, despre care se spunea că fuseseră atinse chiar de buzele lui Atatürk. Și când, în drum spre casă, se opreau, așa cum făceau de obicei, la Turnul Alb, unde muncitorii și liderii de sindicat se adunau în mod regulat să țină discursuri, Selma afișa față de cuvintele lor aceeași indiferență pe care o arăta și înaintea comentariilor sardonice ale mamei ei legate de numărul cărților pe care le adunase în cameră. Pe la jumătatea mitingului, le întorcea spatele și o lua spre casă în tăcere, iar Leman o urma fără tragere de inimă, încă văzând estrada cu ochii minții.
Data nunții fusese stabilită pentru o zi care marca aproape exact un an de când Gustav și Avni Bei se întâlniseră prima dată la Asociația Companiilor de Tutun din Salonic: 15 iunie 1931. Viitori miri se văzuseră de patru sau cinci ori pe parcursul ultimelor luni, de obicei sub supravegherea Medihei Hanim, dar au rămas și singuri în cel puțin una dintre ocazii, de pildă cea în care Gustav a propus să meargă să cumpere flori din pasajul de pe strada Sabri Pașa. Faptul că Selma acceptase plimbarea a fost suficient s‑o convingă pe Mediha Hanim că venise timpul să trimită invitații la logodnă și să țină o serată festivă la care a fost chemat și consulul german din Salonic, iar pentru servirea felurilor de mâncare a fost scos rafinatul serviciu de porțelan pe care îl cumpărase în timpul lunii de miere la Paris. Cu toate acestea, a continuat s‑o asigure pe Selma că alegerea datei îi revenea numai și numai ei.
O scurtă vreme, chiar a crezut asta. Era pe atât de sincer convinsă că fiica ei are nevoie de timp de gândire pe cât era de capitularea ei finală în fața cererii în căsătorie. Însă lucrurile mergeau din ce în ce mai rău – finanțele familiei scădeau, fiul ei continua să piardă bani la bursă, birocrația era din ce în ce mai complicată –, iar ea și‑a pierdut răbdarea. Nu era într‑atât de naivă încât să creadă că mariajul Selmei cu Gustav avea să rezolve situația peste noapte, dar se simțea obligată să acționeze, și singurul lucru care‑i stătea în putere era să facă presiuni pe lângă fiica ei. S‑a pornit s‑o acuze pe Selma că e egoistă, că a fost mereu răsfățata tatălui, că își pune întotdeauna propriile capricii mai presus de nevoile celorlalți. Verișoarele ei de aceeași vârstă, zicea ea, erau de mult „așezate la casa lor“, folosind în mod deli‑ berat expresia pentru a despuia căsătoria de orice conotație romantică.
— E foarte bine și frumos că‑ți place să citești, îi spunea Selmei, dar dă‑mi voie să‑ți reamintesc că cineva trebuie să plătească pentru asta.
Selma măsura încăperea cu pasul, cu trena rochiei de mireasă adunată într‑o mână, simțindu‑se penibil în ținuta ei. Era desculță, părul rebel i se revărsa în cascadă peste umeri, ochii îi erau ațintiți spre covor ca să evite să‑și surprindă reflexia în oglinda cheval din partea cealaltă a camerei.
— Nu‑ți face griji, n‑o să arăți ca o mireasă mâine… o să semeni mai degrabă cu o preoteasă din Grecia antică, i‑a zis Leman zâmbind, căci bănuia ce simte mătușa ei.
— Vrei să spui ca cineva care urmează să‑l întâlnească pe Dumnezeu? a răspuns Selma, întorcându‑i zâmbetul.
Era primul zâmbet din ziua aceea – ciudat, contorsionat, de parcă ar fi încercat să se convingă singură că încă era capabilă să zâmbească.
— Doar călugării de la muntele Athos au parte de așa ceva, a glumit Leman, interpretând greșit comentariul mătușii ei ca făcând referire la o conversație pe care‑o avu‑ seseră înainte. Poate că ar trebui să mergem acolo împreună. Pantaloni, papion, mustață falsă, tot tacâmul.
Selma a ridicat din umeri. Nu părea să se fi prins de aluzia lui Leman la Un mois chez les hommes, una dintre cărțile ei favorite de Maryse Choisy, ziarista franțuzoaică renumită care s‑a strecurat în mănăstirea din secolul al XI‑lea unde prezența femeilor – ba chiar și a animalelor de sex feminin – era interzisă. Choisy își tăiase nu doar părul, ci și sânii, își pusese un penis protetic și astfel, perfect deghizată ca bărbat, petrecuse mai mult de o lună printre călugări, reușind să plece de‑acolo nevătămată și să scrie o carte foarte apreciată despre întreaga experiență.
Povestea o impresionase foarte tare pe Leman, dar, dintr‑un motiv sau altul, o iritase pe Selma. Atât durerea, cât și mastectomia meritaseră tot efortul în cele din urmă, declarase Choisy în numeroase interviuri date ulterior în ziare. „Dar pentru ce?“ comentase Selma. În opinia ei, popularitatea extraordinară de care se bucura cartea în rândul femeilor înstărite din Salonic era chiar dovada superficialității ei. Leman a încercat să înțeleagă de unde venea ostilitatea mătușii sale. „Pur și simplu nu văd ce găsesc oamenii la ea“, răspunsese Selma cu o notă de dispreț, „călugării sunt tot acolo, femeilor le este în continuare interzis accesul… prin urmare, ce am învățat de aici – cât de deșteaptă a fost Choisy?“
Poate că pe Selma o enerva ziarista franțuzoaică pentru că, spre deosebire de toate celelalte cititoare pasionate de aventurile ei, ea chiar se gândise serios să evadeze înainte să‑și dea seama că era prea târziu. Dar când nu fusese prea târziu? Poate că înainte ca ea să rateze momentul, învoindu‑se să‑și întrerupă studiile începute la Constantinopol. Sau poate că înainte să accepte ideea că s‑ar putea obișnui cu un soț pe care îl disprețuia. Acum, încotro? Ce aptitudini îi fuseseră insuflate? Citise prea multe cărți despre femei care au încercat să lase totul în urmă, doar ca să se întoarcă apoi cu coada‑ntre picioare. Exista oare vreo scăpare onorabilă? Poate că doar una din care nu mai exista întoarcere.
Lui Leman i‑a trecut prin cap că asta avea să fie ultima noapte în care mai vorbeau despre cărți.
— Cred că te înșeli în privința Marysei Choisy, a zis. M‑am gândit la cum spuneai tu… care erau cuvintele pe care le‑ai folosit? Că era avidă să primească atenție. Mie mi se pare că a fost incredibil de curajoasă. Tu nu te‑ai duce mai degrabă la muntele Athos decât la Hamburg? a întrebat‑o cu nevinovata cruzime a unui copil care simte că urmează să fie abandonat.
Între ele două se lăsase liniștea.
— Mă întreb dacă Dumnezeu există, a șoptit Selma. Și cui îi aparținem, de fapt? Lui Dumnezeu sau nouă însene? Era rândul lui Leman să ridice din umeri. Gândul la iminenta plecare a mătușii sale în orașul acela din nord pe care îl văzuse o singură dată pe o hartă o supăra și mai tare acum, când își dădea seama că timpul pe care‑l puteau petrece împreună se scurgea cu repeziciune. Ar fi preferat să fugă cu ea, la muntele Athos sau oriunde altundeva. Cine știe când o s‑o mai văd din nou, și‑a spus și, instinctiv, s‑a frecat la ochi, de parcă ar fi vrut să se trezească dintr‑un coșmar.
— Nu ți se pare ciudat cât de tare miroase Gustav a tutun, deși nu fumează chiar așa de mult? a schimbat Leman subiectul, gândindu‑se la omul care era de vină pentru toate astea.
— E insuportabil. Îmi întoarce stomacul pe dos.
Apoi Selma a tăcut, absorbită de o idee pe care nu părea capabilă s‑o transmită. S‑a întors către Leman.
— Imaginează‑ți o încăpere plină de fum, i‑a zis. Aerul devine sufocant și abia mai poți respira. Ce faci, pleci sau aștepți ajutor?
— Ce vrei să spui?
— Din moment ce, mai devreme sau mai târziu, tot va trebui să pleci, mai contează cu adevărat când o faci? a zis Selma, îngândurată. Ai putea la fel de bine să decizi pentru tine, în loc să‑i lași pe alții să decidă, nu?
Leman a căzut pe gânduri preț de câteva clipe.
— Nu înțeleg, a repetat.
Selma a strâns în pumn ceasul care îi atârna la gât, de parcă ar fi vrut să‑l oprească din ticăit.
Nepoata și‑a înfășurat strâns brațele în jurul ei.
— O să‑mi fie dor de tine. Dar o să te întorci repede să ne vezi, nu?
Selma a îmbrățișat‑o lung, apoi s‑a ridicat și s‑a dus să deschidă fereastra. A auzit un căruț cu mărfuri trecând strada, apoi mirosul arborelui de acacia din grădină i‑a umplut camera, făcând‑o să se simtă amețită. Știa că nu avea să se întoarcă.
— Sau o să vin eu să te văd? Tu promets?
— E târziu, a șoptit Selma, uitându‑se la ceas. Trebuie să mă odihnesc, așa cum a zis Mama
