Femei singure

Munyal este un cuvânt folosit frecvent de către membrii comunității fulani din Camerun și se referă la răbdare, socotită o virtute mai ales în ceea ce privește femeile și destinul acestora. Doar că răbdarea este supraestimată, iar unele femei aleg să se revolte, clamând, pe bună dreptate, dreptul la opțiune și la fericire. De fapt, ele realizează, odată ce au acces la educație (atât cât li se permite), că sunt lipsite de multe drepturi elementare și astfel încearcă să se opună căsătoriilor forțate, poligamiei, violențelor conjugale și violurilor practicate cu acceptul tacit al comunității lor, al familiilor implicate și chiar al celorlalte femei, mult prea conformiste ca să li se alăture.

În acest context, Femei fără răbdare, romanul scriitoarei cameruneze Djaili Amadou Amal, propune trei femei, trei povești și trei destine amputate în urma încălcării dreptului fundamental al oricărei femei de a-și alege partenerul de viață sau o posibilă și chiar dorită carieră profesională. Titlul își devoalează astfel ambiguitatea semantică: nu despre femei „nerăbdătoare” face vorbire cartea, ci despre femei care încalcă munyal, virtutea ancestrală, adică acea capacitate de a suporta fără crâcnire atât abuzurile bărbaților, cât și deciziile acestora de a dispune de timpul și de viața ta după bunul lor plac. Femeile „fără răbdare” sunt, așadar femeile răzvrătite, cele care detestă să fie tratate ca niște obiecte decorative și aleg să iasă din expectativă, din conformism, depășindu-și limitele și inerentele frici.

Prima poveste, cea a tinerei Ramla, debutează cu sfatul tatălui fetei, în chiar ziua căsătoriei forțate a acesteia și a surorii sale, Hindou, și care sintetizează întreaga filosofie de viață a comunității fulani, bazată pe munyal (răbdare) și pulaaku (respect):

„Răbdare, fiicele mele! Munyal! Este singura valoare a căsătoriei și a vieții. Este adevărata valoare a religiei noastre, a obiceiurilor noastre, a pulaaku. Să facă parte din viața voastră de acum înainte. Păstrați-o în inimă, repetați-o în minte! Munyal, nu trebuie să o uitați niciodată!” (pag. 11)

În confesiunea ei, Ramla descrie nu doar ziua căsătoriei cu un bărbat mult mai în vârstă, pentru care ea va deveni cea de-a doua soție, ci și împrejurările care au dus la acest aranjament despre care o fată nu are niciodată un cuvânt de spus. Ramla evidențiază raporturile de forțe din viața comunității fulani, supremația bărbaților (tați, unchi, verișori) și lupta pentru privilegii dintre soții, care pot fi repudiate ușor de către bărbați, astfel încât fiecare dintre ele o sapă insistent pe cealaltă, nu pentru că o urăște, ci pentru că se teme de concurență. Confesiunea ei va fi dublată ulterior de aceea a Safirei, prima soție, astfel încât cititorul are ocazia să compare cele două povești – două perspective asupra acelorași aspecte, dar aparținând unor femei-rivale, aflate în competiție pentru privilegiile aceluiași bărbat. Ramla și Hindousunt două surori adolescente și au crescut în aceeași familie: au același tată, dar mame diferite (soțiile aceluiași bărbat). Mamele, tatăl, unchii și mătușile strâng permanent cercul în jurul lor, obligându-le să respecte tradiția. Când Ramla, cea mai inteligentă și mai educată dintre surori, încearcă să lupte cu inerția celorlalte femei, se izbește de rezistența lor și înțelege că este singură în răzvrătirea ei, că nu poate căuta sau găsi alinare nici măcar la propria mamă, care o acuză că, prin acțiunile ei lipsite de munyal, fata îi șubrezește poziția. Într-o astfel de comunitate, dragostea e un moft și un pericol, nicidecum un sentiment firesc, mirabil, capabil să îți aducă împlinire și armonie conjugală. Ceea ce aud Ramla și Hindou permanent este un hadith din Coran, referitor nu la fericirea ca femeie, ci la îndatoririle conjugale ale acesteia:

„Vai de femeia care îl supără pe soț și fericită este femeia al cărei soț este mulțumit de ea!” (p. 78)

Dacă Ramla este căsătorită cu un bărbat matur, care mulți ani a fost monogam, Hindou are parte doar de suferință fizică și emoțională, deoarece soț îi este un verișor violent, dependent de droguri, căruia familia îi tolerează abuzurile asupra oricărei femei, inclusiv a soției sale. Tânăra și inocenta Hindou este permanent brutalizată, iar când cere ajutorul celor din jur, i se repetă să aibă răbdare și să îndure. Moubarak, soțul ei, o violează repetat, o bate, iar biata fată simte că nu doar acest simulacru de căsnicie, ci viața însăși este o închisoare și o pedeapsă. Nu are, ca și Ramla, forța de a se opune sau de a evada din căsnicie. Nu cunoaște iubirea, nici alinarea.

A treia poveste este cea a Safirei, prima soție a bărbatului cu care este căsătorită forțat Ramla. Safira este o femeie matură, care a avut norocul să își iubească soțul și să-l aibă doar pentru ea foarte mulți ani. Confesiunea ei se face astfel din unghiul statutului de daada-saare, prima soție și persoana principală din casă, după soț, căreia toată lumea trebuie să-i dea ascultare. Cu toate acestea, Safira își vede clar pusă în pericol poziția, inclusiv pierderea mai multor privilegii, astfel încât urzește un plan prin care, treptat, subminează încrederea soțului în Ramla, sabotând-o permanent și încolțind-o până când bărbatul o repudiază, iar tânăra fuge de acasă și din oraș, fiind astfel decisă nu doar să-și înfrunte familia și comunitatea, ci și să-și găsească propria cale spre împlinire.

Cele trei confesiuni la persoana I, din perspectiva subiectivă a celor trei femei, sunt fără îndoială tulburătoare. Ele înfățișează drama femeilor din comunități patriarhale, crescute și educate astfel încât să-și exerseze răbdarea și să respecte orice regulă sau interdicție fără comentarii/întrebări. Sclave sexuale, obiecte decorative, astfel de ființe profund nefericite nu găsesc ajutor și alinare nicăieri. Mai mult, dacă îndrăznesc să se revolte, actele lor au consecințe grave asupra mamelor și asupra surorilor din familia genitoare. E un lanț, un sistem nefast care declanșează un întreg proces al repudierii. Trebuie să fii, în aceste condiții, extrem de curajoasă, căci devii inevitabil o persoană non grata pentru toată viața. Este îngrozitor de trist să constați, de pildă, că Safira îi face rău Ramlei doar pentru că este „cealaltă femeie”, mai tânără și mai frumoasă:

„Nu îi purtam pică femeii. Doar rivalei. Nici mie nu îmi plăcea ce devenisem. Dar oare aveam de ales?!” (pag. 170)

Nu poți să nu te întrebi, după ce termini de citit această carte, în câte alte comunități din lume este tacit acceptată și tolerată, deși ilegală și inumană, această violență, în toate formele ei, împotriva femeilor. Căci ea este, cu siguranță, o problemă universală, despre care înseși femeile aleg adesea să nu vorbească. Din teamă. Din conformism. Pentru că „nu se cade”. Se ridică, din fericire, voci feminine puternice, autoritare, care dezvăluie curajos aceste încălcări ale demnității oricărei ființe umane. Femeia nu este un obiect, nu trece de la bărbații din familie la bărbatul din cealaltă familie. Are drepturi, cucerite în timp, cu sacrificii, de semenele ei. Femeile-scriitoare au ales deja să nu mai tacă. Ele sunt, din fericire, „femeile fără răbdare”.

Femei fără răbdare de Djaili Amadou Amal