„Evaluări ale opiniei publice românești asupra fascismului italian (1922-1943)” de Carmen Escu Muller

În iulie 1914, la Sarajevo, moștenitorul tronului austro-ungar, Franz Ferdinand a fost asasinat de un naționalist sârb, eveniment care va avea consecințe dramatice. Ceea ce părea la început o simplă criză, ca atâtea altele în trecutul european, va evolua într-o criză de proporții apocaliptice tradusă în experiența traumatică a Primului Război Mondial. Conflagrația din anii 1914-1918 a fost catalizatorul tuturor celorlalte evenimente nefericte ale secolului al XX-lea: prăbușirea imperiilor multinaționale, al doilea război mondial, apariția regimurilor totalitare (comunism, fascim, nazism), pierderea superiorității europene. După Primul Război Mondial, lumea nu va mai arăta niciodată la fel. De altfel, așa cum remarca Ernst Nolte, pentru prima dată în istoria umanității, un război avea să stea la originea unor ideologii politice, fascismul și nazismul, spre deosebire de liberalism sau conservatorism, apărute și structurate ca urmare a unor importante evoluții de ordin social sau economic. În plus, comunitățile umane supuse unui teribil și devastator conflict, abrutizate și dezolate, nu au mai avut puterea de a identifica în aceste regimuri totalitare germenii unui viitor eșec, de proporții apocaliptice. Ca și comunismul sau nazismul, fascismul a speculat această oportunitate și s-a insinuat la conducerea Italiei cu scopul declarat de a redimensiona fundamental universul „omului nou”, chiar dacă, așa cum remarcam într-un studiu, nașterea acestui tip de individ s-a realizat pe mormântul în care Europa își îngropase fundamentele existenței și rațiunea primatului său. În cazul fascismului, de asemenea, decisivă a fost tenacitatea lui Benito Mussolini, perceput drept un lider credibil și carismatic și al cărui salt ideologic de la socialism la naționalism corporatist a fost trecut cu vederea de contemporanii săi.

Despre natura și exprimarea acestor regimuri totalitare, precum și despre liderii care le-au întruchipat, s-a scris foarte mult și se va mai scrie în viitor. În schimb, percepția opiniei publice românești asupra unui conducător precum Mussolini și a regimului său reprezintă o noutate istoriografică. Este sarcina pe care și-a asumat-o Carmen Escu Muller, în lucrarea „Evaluări ale opiniei publice românești asupra fascismului italian (1922-1943)”, apărută la Editura Argonaut, în 2016, o carte remarcabilă deopotrivă prin ineditul subiectului (lucru remarcat chiar de autoare: „Nu există, încă, în istoriografia românească, un studiu sistematic și de amploare asupra manierei în care opinia publică românească a evaluat fascismul italian în intervalul octombrie 1922-iulie 1943”) cât și prin rigoarea academică cu care acesta este tratat. Evident, pentru perioada interbelică, spațiul opiniei publice este guvernat de presa scrisă și, în subsidiar, de scrierile epocii aparținând intelectualilor români, mulți dintre aceștia, de altfel, fiind angrenați în domeniul jurnalismului; ziariștii însăși sunt, în cele mai multe cazuri, intelectuali autentici cu solidă pregătire universitară și buni analiști ai politicii interne și externe.

Instaurarea fascismului la putere în Italia a fost interpretată de majoritatea ziarelor noastre în cheia reacției față de pericolul comunist, primul fiind valorizat prin obiectivele pe care și le propusese și pentru principiile pe care se sprijinea, chiar dacă unii analiști au sesizat asemănarea între cele două sisteme totalitare. Printre alții, scriitorul Octavian Goga, cunoscut ca un fervent antisemit și admirator al soluțiilor de forță, avea să privească cu simpatie fenomenul fascist, linie pe care o va urma Partidul Național Creștin, înființat de acesta în 1935 (fascismul, scria acesta, a creat „o nouă psihologie italiană, stăpânită de ideea colectivă cu toate consecințele”). Atracția unora dintre intelectualii epocii față de fascism rezida în accentul pus de acesta pe soliditatea sa și stabilitatea pe care o conferea țării, tradusă în politice economice și sociale.

Un spațiu important al lucării este dedicat reflectării în presă al Tratatului de amiciție și colaborare cordială româno-italian, din 1926, în timpul guvernării Averescu, într-un context diplomatic complicat în ceea ce privește raporturile dintre cele două țări, caracterizat drept o „normalitate rece”. De altfel, acest tratat a suscitat un interes major al presei, care l-a prezentat și analizat într-o manieră amplă și, evident, de pe poziții diverse. Ziarul „Îndreptarea”, oficios guvernamental, a apreciat actul drept unul pozitiv, în timp ce alte ziare, fie independente, fie de partid l-a privit cu rezerve atunci când nu l-a criticat direct. Principala nemulțumire era îndreptată asupra faptului că Italia încă trena ratificarea Tratatului de Pace de la Paris, ceea ce ar fi echivalat cu recunoașterea apartenenței Basarabiei la România. Multe dintre aceste analize ale jurnalișțtilor români sunt fundamentate și percutante, în ciuda subiectivismului inerent ce le carcterizează.

Următoarele două capitole analizează perspectiva opiniei publice democratice de stânga (ziarele „Adevărul” și „Dimineața”) și percepția opiniei publice de dreapta asupra fascismului italian (ziarele „Cuvântul” și ”Curentul” precum și poziția unor personalități ale epocii precum Vasile Marin, Mihail Manoilescu, P.P.Negulescu sau Nicolae Iorga). Evident, pe partea stângă a presei, analizele, comentariile și ideile expuse converg în repudierea fascismului ca regim politic ce a obliterat într-o manieră dură fundamentele democratice ale statului italian. Legile represive care urmăreau reducerea la tăcere a oponenților, abuzurile de tip iacobin au fost blamate cu luciditate, în special în paginile ziarului „Adevărul”. În plus, neliniștea apetența lui Mussolini către o politică expansionistă, care ar fi complicat lucrurile inclusiv pentru România, cu atât mai mult cu cât pretențiile revizioniste ale Ungariei erau sprijinite fățiș de Duce. În schimb, presa de dreapta a privit mai degrabă favorabil fascismul, cel puțin pentru că reprezenta o contrapondere viabilă la comunism. De asemenea, sunt privilegiate realizările interne ale lui Mussolini (ordinea, stabilitatea, lucrările de infrastructură, programul agricol), realizări care justificau, în optica autorilor, necesitatea exprimării totalitare. Se remarcă articolele și editorialele lui Pamfil Șeicaru, al cărui talent este indiscutabil și care a avut ocazia să realizeze un interviu cu liderul italian. Nu putea lipsi din această galerie Nicolae Iorga, cel pe care, orice analiză am întreprinde asupra modernității românești sau a perioadei interbelice, îl găsim prin intermediul unor scrieri sau opinii. Astfel, nota Iorga în 1923: „Oricum, d. Mussolini face bine. Face în toate privințele. E oriunde sunt oameni răi de îngrozit, oameni buni de încurajat, porniri antisociale de oprit, porniri sociale de întețit…Pretutindeni vorbește cu spirit de camarad și cu inima de frate, cu elocvența incomparabilă a sincerității. Prin el Italia se vede și acesta e mare lucru”. Iorga nu glumea declamându-și admirația necondiționată pentru un regim totalitar: nu va inventa el conceptul de „guvernare peste partide”, care încă mai dă bătăi de cap istoricilor noștri?

Între anii 1934-1936 presa noastră va acorda spații ample conflictului italo-abisinian, descrrind pe larg cauzele conflictului, poziția Societății Națiunilor sau al altor mari puteri, desfășurarea ostilităților, sancțiunile impuse Italiei precum și modalitatea prin care s-a pus capăt războiului cu toate consecințele sale. Clivajul între cele două zone de presă este vizibil și asupra acestui subiect: ziarul „Adevărul” va condamna rațiunile expansioniste ale Italiei, analiștii săi fiind îngrijorați inclusiv de efectele acestui conflict pe continentul european, în timp ce ziarul „Curentul” și același neobosit Pamfil Șeicaru căutau să justifice politica colonială întreprinsă de Mussolini mai ales prin scoaterea în evidență a superiorității civilizației albe (altfel, unele observații ale lui Șeicaru sunt pertinente și anticipatoare).

În fine, în ultmul capitol al lucrării este analizată reflectarea în prsa românească a prăbușirii regimului fascist, în iulie 1943. Dar despre ce presă mai vorbim? Între timp, România intrase sub zodia regimurilor autoritare și, în plus, era angrenată, în cel de-al doilea război mondial, într-o perioada în care înfrângerea Germaniei se profila clar la orizont. Cenzurată și pusă sub un drastic control, presa noastră s-a mulțumit să redea faptic evenimentele, fiind lipsită de efervescența și diversitatea de opinii, multe lucide și obiective, care o caracterizaseră în perioada anterioară.

Atunci când cititorul atent al masivului studiu scris de Carmen Escu Muller ajunge la capătul său va avea senzația că a înțeles foarte bine subiectul lucrării și stăpânește de o manieră exhaustivă ceea ce presa românească din perioada interbelică a scris și analizat cu privire la fascismul italian și al său lider, Benito Mussolini; acesta, de altfel, îmi pare a fi meritul principal al cărții. În pofida faptului că perioada dintre cele două războaie mondiale, rămâne, după părerea mea, cea mai complicată secvență pe care un istoric se încumetă s-o investigheze, Carmen Muller denotă o siguranță extraordinară în defrișarea unui teren încă intact. Obiectivitatea și acribia sunt principalele coordonate pe care este structurată lucrarea, iar limbajul coerent și inteligibil vin în sprijinul acestei concluzii. Autoarea privilegiază analiza, una atentă și profesionistă relativ la faptele studiate în raport cu o prezentare seacă, sprijinită pe citate redate in extenso, iar viziunea ușor didactică, care își face apariția pe alocuri, nu poate șterge această impresie. Important este faptul că radiografia presei românești și percepțiile sale asupra fascismului italian este fără cusur, mai ales că autoarea reușește să nu-și trădeze propriile impresii și să excludă, astfel, subiectivitatea relativ inerentă istoricului. Sigur că noi, de la distanța epocii în care trăim, putem interpreta negativ unele atitudini și judecăți de valoare ale personajelor interbelice, dar nu cred că aceasta ar trebuie să fie prioritatea istoricilor. Analiza obiectivă și prezentarea faptică reprezintă condițiile unui produs istoriografic de calitate, așa cum este cazul lucrării pe care am analizat-o.

Trebuie să apreciem, inclusiv prin apariția acestei cărți, cursul pozitiv al istoriografiei românești, care se îndreaptă, poate mai lent decât ne-am dori, dar ireversibil, spre standardele firești ale acestui domeniu atât de problematic și volatil. Revenind la subiectul lucrării, dacă ținem seama de context, unul fără precedent în istorie, ca și de mulți alți factori inhibitori din societatea românească, trebuie remarcat faptul că, cel puțin în linii mari, presa românească era una de calitate. Este bine că această presă și-a găsit un istoric pe măsură, care i-a surprins resorturile, tribulațiile și contradicțiile specifice cadrelor în care a fost nevoită să evolueze. Pentru aceasta, dar nu numai, salutăm ca pe un adevărat eveniment istoriografic lucrarea scrisă de Carmen Escu Muller, căreia îi datorăm o clasică deferență.

Editura: Argonaut Cluj-Napoca