O lungă petală de mare, romanul scris de Isabel Allende și tradus recent la Humanitas Fiction este un roman despre dragoste, război și încă alte alte câteva lucruri. Dar, înainte de orice, este despre refugiați și despre rezistența prin cultură, o lecție pe care trebuie să ne-o asumăm din ce în ce mai mult în aceste zile, când izolarea ne obligă să ne regândim toate proiectele și planurile culturale. Scriitorii stau și ei acasă și încearcă să păstreze legătura cu cititorii pe diferite căi. Așa am ajuns să avem un interviu cu celebra scriitoare de origine chiliană. Am întrebat-o câte ceva despre O lungă petală de mare, dar și despre cum a afectat-o declanșarea pandemiei de coronavirus. Mulțumim pentru sprijin Ioanei Iancu și Denisei Comănescu, fără de care acest dialog n-ar fi fost nicicum posibil.

Spuneam în cronica pe care am scris-o pentru „O lungă petală de mare”, că e un roman plin de culoare, pasiune și tragism. Din punctul dvs. de vedere, cât din fiecare intră în amalgamul romanului?

Este o poveste despre război, despre violență și oameni dezrădăcinați, dar, totodată, o poveste despre prietenie, despre familie și o stranie poveste de dragoste, care începe ca o căsătorie de conveniență, se dezvoltă apoi ca o formidabilă prietenie, ce durează mulți ani, și sfârșește ca o pasionantă poveste de dragoste. Așadar, aveți dreptate, pasiunea și drama stau la baza acestui roman.

Un roman cu un miez (neașteptat de) poetic, peste care tronează tragedia. Dar o tragedie care naște înțelegere. Ce reacții aveți din partea cititorilor vizavi de felul cum ați descris tragedia refugiaților spanioli din timpul Războiului Civil?

Am lansat cartea în Spania. Pe parcursul promovării, am avut nenumărate interviuri la radio, în care audiența putea suna să pună întrebări. Cele mai multe întrebări au venit din partea unor oameni a căror părinți sau bunici au luat parte la Războiul Civil, unii murind, alții devenind refugiați, asemenea protagoniștilor romanului meu. Au fost mișcați de poveste și spuneau că reflectă cu acuratețe sentimentele din acea vreme. Spuneau că poți găsi toate informațiile în presă, în cărțile de istorie, însă emoțiile, frica, vocile care au fost suprimate pot fi găsite doar în romane. Și criticii au fost de asemenea generoși cu această carte.

Victor Dalmau și Roser Bruguera sunt cele două personaje principale ale romanului. Victor îi supraviețuiește lui Roser și-i rămțne obligația de a duce povestea mai departe. Ați gândit așa finalul  de la bun început sau așa „au cerut” personajele?

În primul meu draft, cartea începe cu Victor Dalmau, deja bătrân și singur, amintindu-și trecutul. Presupun că știam că acela va fi sfârșitul vieții sale. Dar apoi am schimbat povestea și am început cu el ca tânăr cadru medical în timpul războiului. Oricum, nu știam încă ce avea să se întâmple cu el și cu Roser. Povestea lor a crescut încet, pagină cu pagină, dictată de ei, dar și de celelalte personaje.

Credit foto: Lori Barra

Din punctul meu de vedere, Pablo Neruda este unul dintre personajele secundare ale romanului. Când v-ați apropiat de el și când ați știut că va deveni, într-un fel sau altul, personaj într-una din cărțile dvs.?

Povestea refugiaților spanioli care au sosit în Chile în 1939, la bordul navei Whinnipeg nu ar fi fost posibilă fără intervenția lui Pablo Neruda. A fost ideea lui, el a fost cel care a convins guvernul chilian să-i primească, el a obținut bani în Franța pentru cumpărarea și recondiționarea unei nave cargo care să transporte 2200 de pasageri peste două oceane. În mod evident, romanul meu trebuia să-i  aducă un tribut poetului.

Trăim vremuri în care ne refugiem în case, ne izolăm pentru a supraviețui, pentru a nu ne îmbolnăvi. Cine ar fi crezut că vom ajunge să fim părtași la o astfel de criză pandemică? Dvs, care aveți un destin fabulos, demn de film de artă, cum ați primit vestea pandemiei?

Am primit veștile ca oricine altcineva și trăiesc aceeași situație ca toată lumea, doar că fără teamă. Am învățat că pericolul și durerea sunt mereu prezente în lume, însă, până când nu mă lovesc direct, nu permit fricii să-mi domine gândurile și acțiunile. Iau lucrurile așa cum vin, zi după zi. Nu pot controla pandemia, dar pot controla cum reacționez eu la ea. Sunt la o vârstă foarte vulnerabilă, astfel că dacă mă îmbolnăvesc, probabil voi muri. Dar până se va întâmpla asta- dacă se va întâmpla – trebuie să-mi trăiesc viața la maxim. Trăiesc în prezent. Sunt sigură că această tragedie globală va inspira creatori din toate domeniile artei, însă eu am nevoie de timp și de distanță pentru a internaliza evenimentele înainte de aputea scrie despre ele.

Share.

About Author

Editor-coordonator Bookhub.ro. Câteva dintre pasiunile mele le găsiți reflectate în cele scrise aici. Muzica, teatrul și literatura își găsesc drumul, cum-necum, spre mintea, inima și sufletul meu. Am nevoie de frumusețea acestora reflectată în forme sonore, producții teatrale sau cărți foarte bune, astfel încât să (re)descoper oamenii așa cum sunt: frumoși.

Comments are closed.

%d blogeri au apreciat: