Cronică scrisă de Ana-Maria Cazacu
„Noile tehnologii ajută creatorii să viseze” (Adrian Enescu)
La nici două luni după călătoria în muzica secolului XXI pe care ne-a propus-o ediția din acest an a Festivalului Internațional „George Enescu”, universul muzicii contemporane şi-a redeschis porțile. Și astfel, după propria aventură în muzica secolului XXI, ca „mânuță de ajutor” în Forumul compozitorilor, imaginația copilului din mine aștepta cu nerăbdare să se mai joace în universul muzicii contemporane. În Festivalul “Meridian”, am ajuns martoră, în zilele de 9 şi 10 noiembrie, la crearea unei noi lumi – o junglă electronică. Aceasta mi s-a dezvăluit ca piesă importantă a unui puzzle sonor complex, derivat din fuziunea dintre trecut şi prezent, dintre sunetul natural şi cel procesat electronic, dintre muzică și poezie, vis şi realitate.
Tărâmul misterios s-a deschis ca orice lume de basm, cu formula magică A fost odată, ipostaziată acum de sunetul violoncelului, personaj principal în lucrarea lui Călin Ioachimescu, intitulată Celliphonia. Am pătruns astfel într-un univers dominat de dialogul dintre cele două entități sonore – violoncelul și mediul electronic –, personaje ale unei alte lumi, în care muzica te învăluie din toate părțile, iar sunetul violoncelului amintește de un cântec ritualic al buciumului. Departe de zgomotul junglei electronice, pe care mi-am imaginat-o pe tot parcursul călătoriei ca metaforă a unei jungle a existenței, am poposit de asemenea ascultând lucrarea Atlantikos de Roman Vlad. Compusă pentru flaut și mediu electronic, aceasta a propus o nouă pătrundere în lumea tainică a ritualului – o lume ascunsă ochiului, întrucât interpretul nu se află pe scenă.
O altă dimensiune a acestei mini-jungle a fost și cea conturată de Maia Ciobanu, creatoare a unei lumi sonore pe care mintea noastră, ancorată în jungla existențială, cu greu o poate imagina. Opusul său, Veni-va pentru clarinet și mediu electronic, nu este altceva decât o meditație muzicală asupra sfârșitului lumii, asupra momentului în care cea de-a șaptea pecete se va deschide, iar Împărăția lui Dumnezeu se va arăta pe Pământ. Și, pentru că acest moment nu poate fi așteptat decât cu teama firească în fața pătrunderii în necunoscut, parcursul lucrării este o întruchipare a freamătului întregului univers. Am asistat astfel la un dialog sonor între planul terestru, sugerat de melosul agitat al clarinetului, și un altul, nevăzut, dar plin de lumină, ipostaziat de vocea mediului electronic. Toată această pendulare se dezvăluie ȋn melosul final al clarinetului, imagine a unei rugăciuni în care cele două dimensiuni tind să se unească și iar să se despartă, pentru a lăsa loc doar vocii nevăzute, din ce în ce mai amenințătoare, pentru că pecetea se deschide și totul va deveni, curând, doar umbră și vis.
Dintr-un astfel de vis am revenit și eu la realitate, odată cu pătrunderea în ultima sferă a ceea ce înseamnă o dimensiune Electro-Landscape în care, treptat, muzica își dovedește puterea de imitație a tuturor lucrurilor. Din acest punct de vedere, lucrarea lui Constantin Basica, You are my Happy Place 2.0, a permis imaginației să călătorească și într-o lume mai apropiată de realitatea cotidiană, în care arta sunetelor tinde să depășească orice barieră, ca actant într-un joc al culorilor și imaginilor, care se derulează prea rapid, devenind tot mai greu de descifrat și perceput.
Acest popas nu a fost decât o modalitate de a pătrunde într-o altă lume a acestei jungle electronice, într-o dimensiune Electro-vision, în care muzica te însoțește în sfere deopotrivă reale și fantastice. Am ajuns, astfel, pe aleile unei păduri de sticlă, o “junglă remixată”, în care sunetele trompetei și ale mediului electronic te lovesc asemenea unor picături de ploaie și ele neobișnuite, pentru că în acea pădure plouă cu acid și amoniac. Dar muzica se încheie și trebuie să ne îndreptăm spre alte lumi. Și anume, spre muzici mult mai ancorate în jungla existenței, în care arta sunetelor depășește lumea imaginației noastre, fiind înzestrată cu puteri nebănuite de a imita vocea umană, așa cum a sugerat Holly Herndon ȋn lucrarea Godmother, sau de a întruchipa misterul existenței. Acesta din urmă a reprezentat punctul central al lucrării moshimoshi, ȋn care Megumi Okuda a perceput procesul respirației din perspectiva unui dialog ȋntre sunetul de trianglu și cel al mediului electronic.
Călătoria nu s-a sfârșit ȋnsă aici, pentru că muzica timpului meu mai are multe de spus… Cum ar fi faptul că sunetul electronic poate fi o întruchipare a oricărei alte dovezi a existenței, așa cum sunt zgomotul trenului, cel al experimentului fizic, al birourilor, al luminilor unui oraș la ceas de seară. Și totuși, în lucrarea Guillaume de St. Cloud Suffers A Violent Dazzling, compozitorul Jeesie Marino a demonstrat că muzica tinde spre mai mult, ieșind din spațiul nostru planetar și ajungând chiar la lună, pe care încă o privim cu scepticism din punct de vedere al posibilității de existență. Ȋnsă, pe măsură ce evoluăm, totul pare să se întoarcă la inițial, dar un inițial aflat sub stăpânirea unui permanent bruiaj, în care realitatea capătă o altă dimensiune. Existența se transformă într-un carusel hipnotic, ce se învârte până la epuizare, ajungând în final să dispară. Iar această dispariție este una rapidă, ca atunci când spui abracadabra, formulă-cheie în lucrarea Reclaiming Vision, care spune o poveste muzicală despre om și mediul înconjurător, despre atitudinea ființei umane de a distruge ȋn special ceea ce nu se poate vedea, fapt ce are drept finalitate pierderea culorii și a vieții, odată cu ea.
Și totuși… în universul mereu imprevizibil al muzicii contemporane viața renaște și odată cu ea și culoarea. Și astfel, într-unul din scurtele popasuri prin jungla electronică, am redevenit actant al unui joc deopotrivă firesc și greu de câștigat, având drept ajutor viziunea compozitoarei Sarah Nemstov. Ȋn lucrarea Red, cele două personaje, clarinetul și mediul electronic, ne-au învățat încă o dată că muzica nu este altceva decât o întruchipare a lumii văzute, prea tumultoasă, prea ancorată în formal, prea crudă, uneori. Dar ceea ce ne rămâne nouă de făcut este să ne deschidem mintea și să înțelegem că așa cum muzica depășește constant toate zăgazurile societății, la fel trebuie să reacționăm și noi. Astfel, ca în acel proverb românesc care spune că „cine râde la urmă râde mai bine”, putem sfida atrocitatea care pare că vrea din ce în ce mai mult să ne sugă sângele, prin răspândirea binelui acolo unde el pare să fi dispărut sau nici să nu fi existat. Pentru noi și pentru cei din jurul nostru, pentru că „dragostea nu cade niciodată”.
Cu acest gând am părăsit tărâmul plin de mister al junglei, deşi ştiam că aventura nu se sfârşise aici. Pentru că ziua următoare, şi ultima, a Festivalului Meridian a prilejuit o nouă călătorie pe un tărâm deja cunoscut şi totuşi atât de imprevizibil, care merita a fi explorat și pe care ne-am lăsat purtați de sunetul viorii. Aceasta s-a dezvăluit acum drept un instrument care „trebuia să moară”, dar nu înainte de a parcurge, la rândul lui, un traseu inițiatic presărat cu experiențe sonore diverse.
Rând pe rând, ni s-au înfățişat lumi desprinse din sfera fantasticului, în care muzica te învăluia din toate colțurile. Caracterul ei complex mi s-a dezvăluit pe deplin ȋn universul conceput de Diana Rotaru ȋn lucrarea Glossolalia, a cărei atmosferă pare a fi pe deplin desprinsă din sfera hipnotică a unui ritual și din cea a dialogului ȋntre sunetul viorii şi cel al mediului electronic, apropiat de lumea ȋn care trăim. Ȋn aceeași ambianță, lucrările Man and Arp şi Invisible Flashesand Obscure Transmissions, compuse de Marina Rosenfeld și Annie Gosfield, s-au deschis ca nişte spații abstracte, în care se părea că vioara şi mediul electronic se aflau într-un permanent dialog de semnale pline de suspans. Am călătorit în acest spațiu fiind mereu tentați să ne întrebăm unde ne aflăm şi, mai ales, dacă nu cumva mintea noastră se pregăteşte deja pentru un zbor de la Pământ spre alte lumi, ca într-un roman de Jules Verne sau ca într-un nou episod al oricărui serial ştiințifico-fantastic.
Răspunsul a venit odată cu întoarcerea noastră la un tărâm aparent ştiut, în care muzica viorii, a filmului şi a lumilor nordice demonstrează că natura pare că poartă cu sine o muzică proprie, fie ea legată de o călătorie spre tărâmuri necunoscute, trecând prin universul albastru sau prin cel alb, prin portul unui oraş mare sau chiar printr-o pădure în care totul pare străjuit de zăpezi, după cum spune şi titlul piesei lui Mattias Sköld, intitulată Far North. Şi totuşi, acest prim periplu sonor al zilei nu putea fi lipsit de un final plin de suspans, aşa cum a fost şi cel sugerat de Tony Blomdahl în lucrarea V+RX-15, o nouă dimensiune a unei lumi fantastice în care totul se distorsionează, iar mintea zboară liber şi rapid, fiind ghidată de profiluri sonore diverse şi complexe, care scindează imaginația prin viteza lor de derulare.
Cu toate acestea, călătoria nu se termina aici… Iar acest lucru a fost posibil pentru că violonistul George Kentros, ghidul nostru pe acest tărâm tainic, ne pregătea cea din urmă surpriză, punându-ne înainte o lucrare proprie, o poveste despre făurirea viorii, al cărei titlu, This violin must die, ascundea de fapt o nouă semnificație. Aceasta a fost sugerată prin întrepătrunderea dintre lumea sunetelor şi cea a imaginilor purtătoare ale unui mesaj contradictoriu, în care vioara se creează şi în acelaşi timp se distruge, procese la fel de greu de realizat. Mesajul este însă unul clar: vioara „trebuie să moară” pentru ca sunetul ei să se metamorfozeze în sunetul procesat electronic, mult mai apropiat de lumea în care trăim. Astfel, în timp ce pe jos se aflau bucăți din ceea ce mai demult fusese o vioară, mintea noastră zbura deja spre alte lumi, purtată de sunetele prezentului. Iar când această călătorie se anunța a se apropia de final, o nouă şi ultimă întrebare s-a ivit: „Dacă totul evoluează, de ce nu ar evolua şi muzica, acest limbaj mai tainic şi mai imprevizibil decât oricând, prin care lumea ȋn care trăim se definește cel mai firesc?”. Şi de fiecare dată acest gând primea un răspuns, venit de la sunetul lemnului şi al viorii, ca întruchipări ale sunetelor timpului, care nu vor înceta odată cu terminarea muzicii propriu-zise, ci vor dăinui permanent, până la încetarea oricărui alt sunet, a oricărei urme de existență.
