Don Pasquale, opera scrisă de Gaetano Donizetti (premiera a avut loc în  ianuarie 1843,la Paris), are toate ingredientele să cucerească definitiv orice copil, începând de la vârste destul de mici. Linii melodice ritmate, alternate cu altele mai puțin plate/lente, dar care ajută la înțelegerea tramei, folosirea în orchestrație a unor instrumente care vin să accentueze conflictul sau să sublinieze cupletele, toate concură la crearea unei atmosfere unice. Donizetti n-a redus totul la o simplă comedie a naturii umane, ci a îmbrăcat orice scenă în aura unei muzici bine făcute, astfel încât mersul la operă să nu se reducă la un simplu act de socializare; în loje s-ar fi putut chicoti mult pe seama asemănărilor dintre personaje și unul sau altul dintre oamenii zilei, indiferent de ce epocă istorică vorbim, dar Donizetti n-a vrut (doar) asta, ci a vrut să „vrăjească” auditoriul cu muzica compusă de el și atât de specială.

Antiteza eternă dintre tinerețe și bătrânețe (Don Pasquale și nepotul său, Ernesto), bătălia pentru câștigarea inimii persoanei iubite, sancționarea tarelor personale – avariția ghicită printre rânduri a lui Don Pasquale – sunt miezul operei lui Donizetti, operă în trei acte, care în mod normal durează două ore și jumătate. Dar asta ar fi însemnat ca publicul Operei Comice pentru Copii să nu reziste nicicum, copiii s-ar fi pierdut după o oră în mod cert. Așa că regizorul Cristian Mihăilescu a comprimat trama la o singură oră, a suplinit trecerile dintre scene cu dialoguri dintre personaje, astfel încât copiii să înțeleagă intriga, ceea ce, pe alocuri, a făcut ca opera să semene cu o operetă. Ba, mai mult, a adaptat „scenariul” aducându-l în contemporaneitate: trăsura este înlocuită cu mașina, ziarul cu internetul și telefonul mobil devine o gazetă de perete ad-hoc. N-aș fi supralicitat cu mișcările de street dance, cum n-aș fi optat pentru lipsa costumului (în sens teatral) la unele personaje (tricoul cu mesaje și rochiile absolut banale ale personajelor secundare mi s-au părut că au scăzut mult din calitatea montării ca întreg).

Don Pasquale, interpretat de Vicențiu Țăranu, este unul un personaj în sine, adaptat perfect scenei în aer liber, intră în dialog cu publicul încă de la prima ieșire la rampă și se orientează foarte bine în spațiu extrem de limitat din toate punctele de vedere. Îl secondează, din punctul de vedere al prestației, tenorul Fang Shuang, cel care îl întruchipează pe Malatesta; ușor stângaci pe alocuri (mă refer la gestică), el face ca relațiile dintre personaje să funcționeze, să devină credibile și să cucerească publicul. Norina/Sofronia, în interpretarea Danielei Cârstea cucerește prin dinamism și voce, o voce care în duete strălucește. Ernesto, prin Andrei Mihalcea, vine să condimenteze cât trebuie, astfel încât aproape că nu-ți dai seama când a trecut o oră.

O montare care s-a pliat incredibil de bine pentru scena în aer liber, interpreții făcând față cu brio constrângerilor de ordin tehnic și spațial.

Don Pasquale | spectacol în aer liber – Opera Comică pentru Copii

Regia: Cristian Mihăilescu

Personaje:

Don Pasquale, un bătrân burlac (bas)

Dr. Malatesta, un medic, prietenul lui Don Pasquale (bariton)

Ernesto, nepotul lui Don Pasquale (tenor)

Norina, o tânără văduvă (soprană de coloratură)

Un notar (bas)

Share.

About Author

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura